Joi, la ora 11.00, în ziua a 2-a din luna lu’ Marte, mi-am dat întâlnire cu arhitectul Vlad Eftenie, la Piața Romană. A fost de acord să-l însoțesc într-o plimbare fotografică prin București. El urma să-și vadă de ritualul obișnuit și să facă fotografii, iar eu să-l observ și să-i pun întrebări. O să vă povestesc ce-am văzut și, mai ales, ce-am aflat, în cele aproape trei ore, în Bucureștiul lui Vlad.
Plimbarea a început însă cu un popas de cappuccino la The Coffee Shop, pe D.I. Mendeleev, 10. Aici, Vlad mi-a arătat aparatura ce avea să imortalizeze periplul nostru. Un Sony cât palma ce încape în buzunarul interior al hainei, un Panasonic Lumix un pic mai măricel și telefonul Huawei P9. Știam de la început c-o să fie un interviu altfel și n-am mers pregătită cu vreun chestionar. Iar dialogul a curs firesc. De la micile detalii tehnice și aparate de fotografiat, Vlad a trecut la emoții. Emoții de care cei mai mulți dintre noi fugim, de teamă să nu fim vulnerabili, dar pe care Vlad, omul și fotograful, își dă voie să le experimenteze. Ba chiar se numește cobai. Și tocmai de aceea iubește atât de mult fotografia de stradă.
“Este un gen de fotografie care îmbină spontanul și raționalul. Compoziția riguroasă și trăirea momentului. În fotografia de stradă e o armonie între loc, timp și emoție. Iar când declanșez, nici nu văd poza, o simt.”
Chiar dacă fotografia de stradă este mare dragoste, Vlad Eftenie tânjește uneori după tihna dintr-un studio foto. Dar este la fel de spontan și aici. Nu dă indicații, ci doar îndrumă privirea modelului spre lumină.
“Aș vrea să revin la trăirile de tip dialog vizual. Umbre, lumini, stări. M-am axat doar pe urban, stradă și arhitectură dar mi-e dor de niște portrete și să stau în liniște. Pe stradă ești mereu în căutare, într-un flux permanent.”
De la “muzica” râșniței din cafenea, e timpul să luăm la pas și la fotografiat Bucureștiul zgomotos. Un oraș despre care Vlad îmi mărturisește, cu regret, că ne încarcă negativ. E bucuros însă că a venit primăvara iar oamenii o să zâmbească mai mult. Însă, așa cum știți deja, Vlad Eftenie spune doar povești faine despre Micul Paris. Și arată lumii Bucureștiul binelui. Uneori chiar i se reproșează că orașul lui e mai frumos decât în realitate. Nu fotografiază niciodată oameni săraci ori triști.
“Îmi place să caut bunătatea din oameni. Să fii civilizat și politicos nu te costă nimic”.
O să spuneți că episodul care urmează nu e de partea binelui, dar eu vă spun că e doar o poveste. Plecăm spre Ateneu. Suntem pe strada George Enescu și dăm cu ochii de un brad de Crăciun, fix în mijlocul trotuarului. Cu gândul la un titlu, am decis să-l numim, pe loc, “Supraviețuitorul”. A fost prima fotografie pe care a făcut-o Vlad. Din mai multe unghiuri, când cu aparatul, când cu telefonul. Câteva ore mai târziu, instantaneul a ajuns poveste pe pagina de Facebook a lui Vlad și a strârnit nenumărate reacții. Ba chiar și un apel telefonic cu felicitări. Un ecou previzibil. Sunt bucuroasă că am văzut cum transformă Vlad Eftenie o imagine într-o poveste. Și-a scris-o dintr-o suflare.
“A reușit să evadeze. Era captiv de anul trecut. Nu mai avea forță. L-am auzit abia respirând. M-a întrebat dacă e vreun parc în apropiere. Voia înapoi acasă. Sau măcar să atingă din nou pământ bun, vital. Asfaltul îl sufoca. M-am oprit să vad ce face, să îl ascult, să îl ajut. Ținea minte zâmbete de copii. Au stat daruri frumoase sub crengile lui, a bucurat o întreagă familie, zâmbise atunci. Acum era obosit. M-a luat de braț și am mers împreună încet spre Cișmigiu. Acum e bine. Am respirat și am povestit împreună”, Vlad Eftenie, povestea din spatele unei fotografii de stradă.
A urmat o fotografie direct în alb-negru, un cadru surprins pe strada Nicolae Golescu, 16. Vlad a așteptat să treacă o mașină, apoi a declanșat și îmi spune că tocmai s-a ales cu o poză atemporală.
“Pentru mine fotografia e o plăcere de zi cu zi. O terapie. Am ajuns să explorez locurile prin care merg. Nu contează destinația, ajungi oricum, important este ce faci pe drum. Eu mă uit cu mare atenție pe unde merg și profit de oraș.”
Ajungem la Ateneu. Se fac repetiții, le-auzim, ne amuzăm, ba chiar Vlad începe să facă vocalize în timp ce fotografiază porumbeii din fața edificiului. Și pentru că suntem lângă ușile unei celebre săli de concerte, îl întreb ce fel de muzică ascultă. Răspunsul m-a surprins: “Îmi plac jazz-ul, rock-ul și muzica orașului. Pentru că în oraș există ritmuri, pași, sunete. Am încercat să merg cu muzică în căști dar nu pot, parcă sunt în alt film. Eu vreau să simt orașul.”
Zăbovim la Ateneu preț de 10 minute și cam tot atâtea poze, nu de alta dar e locul preferat de Vlad Eftenie. “Vin aici, stau pe iarbă, fac fotografii și nu am nicio mașină care să mă încurce.”
Joia în care ne-am plimbat a fost o zi gri, dar am aflat că lui Vlad Eftenie îi place galbenul. “Am crescut într-o casă cu pereți galbeni și am rămas cu tema solară, a galbenului viu. Însă în fotografie nu urmăresc neapărat culorile, dar am observat că am serii de poze cu roșu, galben și albastru.”
Suntem în Piața Revoluției și ne îndreptăm spre Parcul Cișmigiu iar cât așteptăm verdele la semafor, Vlad îmi spune că Bucureștiul are nevoie de o arie pietonală ori măcar week-end-uri cu circulație oprită în câteva zone. “Mi se pare fabulos când sunt festivaluri și oamenii stau nestingheriți pe Calea Victoriei.”
La câțiva pași de Biserica Kretzulescu, Vlad face fotografii și îmi povestește despre atașament și dragoste. “Recunosc, eu ofer emoții și iubire. Cred că dau și lumină. Sunt daruri mult mai de preț decât obiectele. Avem o datorie să ne cultivăm emoțiile, sufletul și mai ales să facem bine. Nouă și oamenilor din jurul nostru.”
Cum nu departe de locul în care ne aflam e librăria Humanitas (Anthony Frost se închisese cu o zi înainte), îl rog pe Vlad, profesorul, să recomande o singură carte. Îmi spune despre “Nerăbdarea de a fi răbdător”, de Dan C. Mihăescu în dialog cu Ciprian Măceșaru. “Este o carte care explică rostul transformării lucrurilor prin oameni. Mi s-a părut extraordinară. E o carte subțire, ușor de citit și extrem de adâncă. Pentru mine și muzica e importantă. Aș recomanda trei albume: Wish you were here – Pink Floyd, The Dark Side of the Moon – Pink Floyd, The road to you – Pat Metheny.”
Facem un selfie cu Sala Palatului pe fundal și ne continuăm drumul spre Cișmigiu. Aici avem noroc de peluze cu flori galbene, ghiocei, ba chiar și un pom înmugurit, numai bune de fotografiat. Au urmat Arhivele Statului, platanii, ceată de muncitori zeloși puși pe șlefuit și curățat băncile și un trecător care ne-a întrebat dacă suntem din partea Brașovului.
Însă mi-a rămas în minte momentul în care Vlad s-a oprit lângă un scaun verde, a citit și fotografiat mesajul de pe placa metalică: “În memoria mamei noastre Georgeta Benara care iubea acest parc.” Și-am început să ne imaginăm povești. Cum doamna Georgeta venea aici zilnic, ori cum copiii ei au ocolit Cișmigiul o vreme. Memoria orașului!
“Se schimbă și orașul, se schimbă și oamenii. Orașul se schimbă după memoria oamenilor. Orașul ne influențează și noi influențăm orașul. Eu transform lucrurile prin modul în care mă gândesc la ele. Iar ele îmi răspund înapoi prin trăsăturile faine pe care le au. Pozele mele sunt frumoase pentru că eu mă uit cu drag la oraș.”
Din parc, urcăm spre podul Izvor, un alt loc preferat de Vlad și pe care îl vedeți des în fotografiile lui. În drum, ne-am oprit doar în fața unei vitrine cu manechine de plastic și umerașe.
Iar pe pod am stat un sfert de oră. Ne-am bucurat de peisajul oglindit în Dâmbovița, de cer și de oameni. Cât eram acolo, la un moment dat, auzim cum se rostogolește un nasture pe asfalt. Vlad exclamă: “A căzut!” iar domnișoara care se grăbea să-l recupereze îl observă, îl recunoaște, îi întinde mâna și îi spune bucuroasă: “Vă urmăresc pe Facebook!” Nu-i prima oara când se întâmplă ca lumea să-l oprească pe stradă și să-l felicite iar astfel de momente îi fac lui Vlad Eftenie ziua mai bună.
“Îmi place să mă uit la oameni, să vorbesc cu ei și să dau direcții prin oraș celor dezorientați. Aș vrea să pot să ajut pe oricine are o problemă, o dilemă. Nu e totul un vis, o plimbare, o pozare.”
Abia după ce mi-a făcut o fotografie pe un scaun vechi aflat în mijocul trotuarului, am plecat spre Monumentul Holocaustului.
N-am avut soare, așa că Vlad mi-a arătat în fotografii din telefon cât de diferit arată locul când e senin. N-am zăbovit prea mult și-am pornit spre pe Calea Victoriei și Centrul Vechi.
Plimbarea fotografică cu Vlad Eftenie se apropie de final. Așa că mă pregătesc să închei și vă spun ce-am mai aflat și poate nu știți. Lui Vlad Eftenie îi plac gările, trenurile, “Războiul Stelelor” părțile V și VI, să cânte la bas, pastele italienești și drumurile lungi și drepte, care se termină la orizont.
Nu vrea și nu face fotografii de nuntă, pentru că nu-i place evenimentul în sine, preferă marea, în locul muntelui, cărămida (ceramica glazurată) și clădirea Universității de Arhitectură. Nu s-a gândit la casa visurilor, până să-l întreb, dar și-o imaginează luminoasă, cu pereți albi și ferestre înalte, un spațiu care să se transforme oricând în studio foto. O să scrie o carte despre teorii în fotografie și filosofia gestului fotografic. Iar la întrebarea proză sau poezie mi-a răspuns: Nichita Stănescu și romanele de aventuri. Vlad Eftenie iubește vara și starea de toamnă, sfârșitul de octombrie, și Pasărea Colibri. Deși a fost de trei ori la Londra, nu are nicio poză memorabilă de acolo. Are fotografii din zeci de locuri pe care nici măcar nu le-a scos din calculator. Dar revine pentru fotografii în Dobrogea, la Vama Veche, Constanța, Tulcea, acasă – la București și mereu la Paris.
“Parisul e locul meu favorit. E orașul unde merg să mă vindec, e ca un pansament, un ceai de tei. Am fost în mai toate capitalele Europei, însă Parisul e singurul loc unde mă reîntorc și mă încarc de energie”.
Epilogul zilei. O fotografie cu doi îndrăgostiți și încă una cu un pescar. Pe zebră și pe pod. La Unirii.
Pe Vlad Eftenie îl descoperiți AICI, pe pagina lui de Facebook, unde postează fotografii și întâmplări minunate sau pe veftenie.blogspot.ro, pentru povești despre oraș.
