Inițial mi-am zis să nu scriu la primul impuls, să aștept totuși o zi – două, să-mi mai treacă supărarea. Dar uite că m-am răzgândit. Vreau să povestesc, la cald, ce NU mi-a plăcut ieri la Sinaia. Să nu uit! Probabil, dacă n-aș fi fost însoțită de trei prieteni francezi, n-aș fi observat atât de flagrant neajunsurile despre care urmează să vă povestesc. Deh, noi, românii suntem “obișnuiți” cu mizeria, nepăsarea, lipsa de politețe, și, chiar dacă musafirii se fac că nu văd nimic din toate astea, sunt drăguți și îți zâmbesc, ție – mic ambasador al României frumoase, mândru ghid turistic pentru o zi – îți cam crapă obrazul de rușine și faci eforturi să rămâi calm. Inspiri, expiri! Desigur, aș fi putut să închid ochii, sau să-mi propun să văd doar ce-i frumos, cum am făcut la Eforie, dar uite că de data asta nu mi-a mai ieșit.
Așadar, după o tură cu mașina prin Bucureștiul plin de contraste, sâmbătă, la prânz, am plecat spre Sinaia să vedem Castelul Peleș și Palatul Pelișor. Pe autostradă a fost bine merci, lanuri de floarea soarelui, șoferi zeloși mai puțini ca de obicei. Doar pe DN1 era să ne pierdem un pic răbdarea – așteptând să înaintăm, timid, în coloana infinită. Ajungem noi în stațiune și dăm să căutăm parcare. Și căutăm, și facem un ocol, și întoarcem.“Știți, în România, nu prea avem parcări” simțim, la un moment dat, să sărim cu o scuză în fața oaspeților francezi. Iar când în sfârșit am găsit unde să lăsăm mașinile, am tăcut mâlc – n-am reușit să le mai explicăm de ce nu putem, deși vrem, să plătim. Am mers la un chioșc dedicat, însă n-am găsit pe nimeni să ne lămurească. În plus, nici măcar atotștiitorul Google nu ne-a oferit vreun răspuns. Am intrat chiar și pe site-ul primăriei Sinaia. Nimic. Nici urmă de anunț offline sau online care să-i ofere străinului, turistului rătăcit, simple informații utilitare. Anul de grație 2019.
“The grass is greener on the other side” – chiar e!
Cu un oftat înghițit și un “c’est ca” în vârful limbii, o luăm la pas spre faimosele reședințe regale. Hai că măcar aici e ce trebuie! Castelul Peleș e frumos și impunător, cum îl știți, dar, SURPRIZĂ, drumul până la el este fix opusul. Murdar și încărcat vizual. Chiar dacă traversezi o pădure umbroasă, nu te bucuri de aerul proaspăt și curat pentru că vânzătorii de kitsch au flancat o parte a drumului și, ce s-au gândit ei – să aprindă (atenție!) bețișoare parfumate. Eu una mă îndoiesc sincer că poți să atragi mai mulți clienți pentru magneți hidoși, plușuri și ii “românești” made in China, cu asemenea oroare. Credeți-mă, este un miros greu, insuportabil. Acele chioșcuri doldora de lucruri urâte nu au ce căuta în calea Peleșului! Nu înțeleg de ce au ajuns acolo. Nu le vede nimeni cu simț de răspundere? Când s-a întâmplat? În urmă cu câțiva ani nu existau. Urcușul spre Peleș era o încântare, eu așa îmi amintesc. Acum e plin de gunoaie care ajung până în albia pârului “furios”, semn că resturile nu erau de ieri de azi, din cauza numeroșilor turiști și pubelelor prea mici, ori prea puține. Nu, gunoaiele sunt deja parte din peisaj.
Okay, okay, am înțeles, nu suntem pe bogata Valea Loarei, n-avem castele la tot pasul, ne aflăm pe modesta Valea Prahovei și ar trebui să prețuim ce avem – unicul Peleș merită mai mult respect – am putea măcar să păstrăm curățenia, să protejăm natura, iar dacă tot insistăm să fim negustori, să vindem obiecte autentice și NU în stradă, la tarabă! NU acolo! Vă rog! Ca o paranteză, hiper-încărcat de nimicuri inutile este și frumosul parc din Sinaia. E cu bâlci și tiroliană – deasupra trecătorilor, copii și adulți “zboară” pe un “traseu” minuscul.
Mă întorc la Castel. Când în sfârșit am ajuns mai aproape de Peleș, ne-a întâmpinat o barieră. Știam că era prea târziu pentru vizită, dar speram să ne apropiem mai mult să facem fotografii și să observăm detaliile. Așa că am simțit nevoia să-i comunic paznicului că, orele 17.00 pentru exterior și 16.15 pentru turul interiorului, nu sunt potrivite să blochezi accesul vizitatorilor, în plină vară și sezon turistic, când se întunecă la 21.00. “Spune-ți-le lor. Nu mie!” mi-a răspuns arogant. Așa o să fac – sugestii și reclamații. O să le spun cum e la Château de Versailles, de exemplu, unde se ține cont de perioadele aglomerate și atunci orarul e mai lung cu o oră și jumătate. Se închide la 18.30! Poate se inspiră și din felul în care se prezintă francezii pe internet – site-ul și pagina de Facebook sunt impecabile. Noi, în țara cu cei mai buni IT-iști… .
Nu o să insist asupra lipsei de politețe cu care mi-au răspuns localnicii la mici întrebări nevinovate de orientare (știu, știu – Mea culpa! Ask Siri! Ask Google Maps!, Ask Waze! și, dacă tot nu găsești ce cauți, abia apoi “deranjezi” un om). Or fi avut o zi proastă, s-or fi săturat de turiști, oi fi avut eu ghinion să găsesc închis la informații. Și nici nu vă întreb de ce un restaurant foarte căutat preferă să aștepte după rezervări și să nu-și umple mesele cu primii veniți. E dreptul lor! Firește. Noroc că papanașii au fost dulci și-au mai atenuat gustul amar al scurtei vizite la Sinaia.
Fotografii: Pixabay.
Share!
