Am tot spus că nimic nu e întâmplător și că-mi plac coincidențele. Uneori exagerez și mă gândesc că am ajuns să vânez semne. ☺ Doar că de data asta chiar nu mi s-a părut. După ce am scris – pe Designist.ro – una după alta, trei povești faine despre tineri antreprenori care transformă cu mare pasiune lemnul adevărat în mobilier cu suflet (Sfânta Masă, Urban Woods și Peștele Fierăstrău), am primit cadou de ziua mea o invitație la Atelierul de cioplit în lemn cu Ion Rodoș. Darul neașteptat mi l-a oferit Alexandra Giucă, jumătatea Artizanii Olfactivi, dar și inițiatoarea Festivalului RomânIA cu Povești. Și uite așa, iată-mă, sâmbătă la prânz în mansarda Cărturești Verona – gata să aflu despre taina lemnului.
O masa verde acoperită cu ștergare românești trona în mijlocul camerei ornată de jur-împrejur cu povești – rafturi pline de coperți și cotoare colorate. Suntem trei adulți și cinci copii. Lângă noi, la o aruncătură de băț, stă un stativ cu linguri din tei și plop, sculpate cu fel și fel de modele chiar de profu’ nostru – Ion Rodoș, un meșter cu har din comuna argeșeană Corbi. În dreapta am o fetiță sfioasă iar în stânga mea stă un băiețel care, am aflat mai târziu, venise pregătit cu multe întrebări. Printre noi, mișună un labrador blând. Din când în când, ne cerșește grisine și atenție.
“Să știți că nu o să vă pot explica prea multe deodată. Scupltura este cea mai grea dintre arte. Trebuie să lucrezi mult și cu ochii minții, altfel strici tot” și-a început Ion Rodoș atelierul, nu înainte să scoată la vedere, dintr-o traistă de lână, dalta și două-trei țandăre din lemn. Și tot jucându-se cu surcelele, a început să ne spună cât de faină-i viața la munte. Sănătate curată! “Pe mine dacă mă lăsați în pădure, n-am nicio frică. Mă descurc! Știu să aprind focul cu pietre de cremene, pot să-mi fac un adăpost bun din crengi. Mă hrănesc cu fructe de pădure și hribi gustoși. Nu duc foame!”
I-am dat dreptate în gând și, abia la final, i-am spus că m-am regăsit în poveștile lui. Am copilărit în creierii munților, la Bicazu-Ardelean, aproape de Cheile Bicazului, știu să aprind focul, am urcat la munte, am strâns fân, am fost la cules de afine și fragi și-am mâncat nicoreți, niște bureți tare buni care ies în luna lui mai în anumite vetre.
Mă întorc la atelier. Ion Rodoș scoate dalta din suport și ne spune că-i devreme să ne-o dea pe mână. Ne putem accidenta ușor – n-avem exercițiu, însă ne arată cum trebuie să ținem cuțitul și ne spune cât de importante sunt instrumentele pentru un sculptor: “Dalta trebuie să taie foarte bine. Să taie dulce, să se lipsească de lemn, cum îmi place mie să spun. La o lingură de lemn muncesc și două ore. Trebuie să fie bine făcută, să-ți fie utilă, să aibă căușul fin. Iar dacă-i vorba de ornamente, timpul de lucru crește și la două zile”.
Ion Rodoș s-a apucat să transforme surceaua din brad într-o floare de colț iar puștiul de lângă mine întreabă:
– Dumneavostră ați văzut capre și cocoși de munte?
– Dar câte n-am văzut!
Numai că Ion Rodoș nu e vânător, e pescar de păstrav și ne-a povestit cum s-a întâlnit cu ursul fix când era mai concentrat să prindă boiștenti într-un râu rece de munte. “Era pe coasta unui deal, deasupra apei, și se uita fix în ochii mei. Am încremenit, n-am schițat niciun gest. Copii, să știți că ursul nu vă face nimic dacă nu-l ațâțați. Nici de lup să nu vă fie frică. Se teme de om!”. În mai puțin de două minute, trei flori de colț din lemn sunt gata. Au sepale, petale, pistil și frunze. Ba chiar și un miros fain și înțepător de brad. “Bradul ne ajută mult pe noi, oamenii. Casa mea e acoperită cu șiță, iar păsările măiestre sau binecuvântarea casei, care se pun în vârf, pe acoperiș, tot din brad sunt făcute”.
Povești au fost mai multe, iar atelierul s-a încheiat cu o supriză. Ion Rodoș a adus pentru fiecare, și mici, și mari, câte o sfârlează din lemn – i se mai spune și elicea lui Aurel Vlaicu. Ne-a împărțit șmirghel și ne-am apucat să șlefuim jucăria. E o etapă foarte importantă. Bine finisată sfârleaza rotită în palme o să zboare cât mai sus! Zbâr! Le-am testat în față librăriei de pe Magheru și ne-am bucurat că mâinile noastre, și noi, au transmis energie bună lemnului. Jucăriile din lemn s-au înălțat și-au depășit etajul unu al blocului din apropiere. Ce bucurie!
Pe Ion Rodoș și ale sale povești îl găsiți destul de des la Muzeul Satului, ori pe Facebook, AICI. Acum se pregătește de o vizită peste hotare, tocmai la Amsterdam:“Tradiția ne salvează pe oriunde mergem. Altfel, nu-i depășim pe străini cu nimic. Doar tradiția ne-a mai rămas. Când am fost în Islanda, în primele zile, nu ne-au băgat deloc în seamă. Dar când am îmbrăcat costumul popular, ne-am pus opincile, și le-am arătat ce știm, ne-au chemat la ei acasă și ne-au omenit”.
Misunea RomânIA cu povești a fost îndeplinită. Anul viitor, urmează ediția festivalului cu numărul trei și o să apară noi povești, povești care să ne țină împreună și mai aproape de ceea ce suntem. Să nu uităm!
Fotografii: Oana Țepeș-Greuruș
Share the story!
