Mă aflam în podul unei case din Cotroceni. Stăteam într-un colț, înconjurată de vechituri și priveam nepăsătoare raftul cu câini bibelou. Să tot fi fost vreo 30 și ceva, unii mici cât un degetar, iar ăia mai mari sigur nu-mi depășeau palma. Cel mai simpatic era șoricarul bej-prăfuit. Aliniați ca la careu păreau că stau de pază. Erau așa delicați încât nici nu-ți trecea prin cap să-i atingi, dar nici să te apuci să cotrobăi prin locul secret nu-ți venea. Sub privirea lor, un pas greșit și erai ca mâncat!
Deh, nu știi niciodată cum se mișcă lucrurile într-o casă veche. Băi, ce m-a speriat maică-mea! În liniștea aia o aud cum țipă:
– Ilinca, Ilinca?!? Unde ești? Ce faci acolo?
– Covor imediat! Ăăăă, cobor, am vrut să zic. Cobor imediat! și nici că-mi luam ochii de la covorul cu fir auriu desfășurat sub un balansor. Era ca nou, gata să fie scos la înaintare chiar și într-o sufragerie cu pretenții. Ar fi mers perfect în odaia de la drum, acasă la bunica Silvia! În camera bună, gata mereu pentru musafiri.
La parter, părinții mei vizitau vila de pe vreme lu’ Pazvante. Voiau să o cumpere, cică, și să ne mutăm cât mai repede la Capitală. Nu mă întrebați care era graba, că nu știu să vă răspund. Treburi serioase de oameni mari, orișicât! Sinceră să fiu, nu mă interesa unde o să stăm – aici în frumosul cartier Cotroceni, lângă Pădurea Cucu, sau într-un bloc vechi din Piața Obor – important era să ajung la orele mele de pian, să cânt toată ziua Nocturnele, să scriu o mie de povești și să călătoresc. În timp record dacă se poate!
– Ilincaaa? Vii, mamă? În cinci minute plecăm. Hai! O auzeam ca prin vis cum mă strigă parcă mai insistent ca prima oară. Dar nici dacă voiam n-aveam cum să-i răspund. Mă înconjurase un nor de praf fix când să-i zic că viiiin, cum să nu viiin. Dar nu era chip să ciripesc o boabă fără să înghit tot praful. Așa că am preferat să tac, să-mi pun mâna la gură, să închid ochii și să stau ghemotoc pe covor, cât să treacă vijelia pornită din senin.
– Hei, Ilinca? Dă-te jos, ori n-ai de gând să mai cobori?
– Ce aveți toți! O să cobor când o să pot și o să am chef! Na! Dar stai un pic? Cine mă întreabă? Nu e vocea mamei. E un tip, un profesor e oare?! Mi-e și frică să mai deschid ochii. Vaai, ce mă fac? O fi trimis mama pe cineva după mine – rulau întrebările în mintea mea cu super-viteză.
– Hai că te transport eu până la prima? Stai aici turcește, trage aer în piept și… decolăăăăm!
N-aveam încotro, așa că am deschis întâi un ochi, apoi pe celălalt, am răspuns fără să clipesc și am început să cercetez locul. Dar tot nu vedeam pe nimeni!
– Ăăăă, nu, nu, nu, stai liniștit. Mai bine o iau pe scări! Cine ești?
– Să știi că până la parter sunt 15 trepte – șase-s șubrede. Ești sigură că te descurci? Nu vrei tu să te zbor până acolo? În trei secunde ești “livrată” la mami-n brațe. Hahaha!
Mă uit mai bine la covor și văd cum flutură ca în vânt ciucurii plini de praf și mă prind cu cine am de-a face.
– Stai, ceee?!? Ești un covor zburător? Pe bune? Chiar există așa ceva?
– Firește! Ia și citește instrucțiunile. Ai o etichetă pe dos, ca la mai toate covoarele obișnuite și nefermecate. Ah, ce dor mi-e de-o călătorie fulger! Drăguțo, hai, grăbește-te cu lectura aia până nu te ia mami pe sus. Muhahaha!
Și uite cum, un pic speriată, mă apuc să citesc cu voce tare, s-audă și patrupezii fragili de pe raftul din apropiere. Poate-mi sar în ajutor, în caz de vreo nenorocire. Păreau că-și ciuliseră urechile și așteptau atenți dezvăluirea. Așa că îmi dreg vocea și încep: “Acest covor zburător a fost inventat de Nina, mama lui Iancu, în 1887”.
– Da, da, bine, ce să-ți spun, chiar m-a lămurit! Ce etichetă mai e și asta ?!? Ori scria că e 100% lână, ori asta – tot aia.
– Hai, mă, să-ți explic care-i faza. Ai timp până ești din nou chemată. A treia oară!
“Minunea s-a întâmplat într-o după-amiză de august, când fiul cel mic al Ninei nici că se mai dădea dus de la joacă. Arunca cu pietre în bălți și uitase să mai meargă acasă. Și nu era prima oară când ignora rugămințile mamei. Iancu nu era niciodată gata la timp. Pur și simplu n-avea chef. Se făcea că nu aude și o ignora cu desăvârșire. Când pleca de la școală făcea un ocolo prin parc, când mergea la magazin se oprea la joacă, când era în vizită se ascundea fix când era vremea de plecat. Vezi, ca tine! Niciodată-niciodată nu venea la prima strigare. Tot ca tine! Haha! Așa că mama lui Iancu avea nevoie de un miracol. De un covor fermecat care să-l transporte pe Iancu înapoi la ea. Instant! Pe loc! Acum! Imediat! Numaidecât!”
– I-auzi! Și mai exact, cum te-a inventat mama Nina, covorașule?
De la Aladin încoace eu una nu mai auzisem de covoare zburătoare. Zău că nu prea îmi venea să-l cred. Mai degrabă mă gândeam că mi-a jucat o farsă vreo fantomă, doar că, ce să vezi, imediat primesc lămuriri.
– Cum m-a făcut? Spălându-mă nervos cu o perie din păr de porc zburător și săpun de casă!
– Așa simplu? N-aș prea crede.
Uitasem că trebuie să cobor urgent, dar abia așteptam să aud continuarea poveștii tot mai adevărate.
– Șiii? Ia zi repede, cum s-a întâmplat minunea?
– Păi eu existam deja. Chipeș și auriu, cum ai remarcat, doar că magia zborului am dobândit-o abia când mama Nina a rostit fraza “Vreau acum un covor zburător! Ajutor!Ajutor!” . Așa că, plin de clăbuci și baloane, mi-am făcut deodată vânt pe fereastra deschisă și l-am adus pe Iancu acasă în timp record. 15 secunde! N-a apucat să zică nici pâs!
Doamne, ce bine că mama n-are așa ceva acasă, am spus fără să fiu auzită. Oricum, sunt o fată tare ascultătoare. Numai la masă mă las mereu rugată, invitată, altfel parcă n-am poftă. Repede nu vin nici de la joacă. E de înțeles! Mda, cu un covor din asta, adio, tachinare!
– Ai zis ceva?
– Nimic, covorașule!
– Lasă ironiile, Ilinca! Eu chiar vorbesc serios. Dacă invenția era brevetată în urmă cu 130 de ani, n-ai mai fi ridicat din sprâncene. În plus, am fi purtat această discuție mai demult, în fața mamei tale când și-ar fi cumpărat propriul covor zburător care să te aducă acasă la primul ordin. Zi mersi că mama Nina m-a ținut ascuns și n-a deschis o afacere profitabilă cu zburătoare ca mine. Dar ce zici, mă faci tu celebru printre părinți?
– Nu știu. Mă gândesc! Pa! Și-am zbughit-o pe scări.
Fraților, mai bine o mamă răbdătoare decât un covor zburător din ăsta.
Ilustrații: Eliza Bălașa
Voi unde credeți că poți ajunge cu un covor zburător în zilele noastre? Dacă aveți între 6 și 16 ani, NOI Povești vă invită la concurs. Mai multe detalii AICI!
Share the story!
