Ora 23.33. Fraților, mamăăă, Doamnee, ce plictisealăăăă! Mă scuzați, m-a luat așa un căscat. 😫 Sper că nu v-am înghițit! Sunt obosit lat. Azi, ziua ‘țâșpe, am măsurat camera asta de o grămadă de ori și-s frânt. Nu mai pooot! Cu ce am măsurat-o? Cu palma. La pas am luat-o săptămâna trecută. Nu mă întrebați cât are. Ce-s io, arhitect ca bunică-miu?!? Ce treabă am io, io mă plictisesc. V-am zis! Am în jur numai patru pereți, un pat, dulapul scârțâitor, scaunul șmecher, un birou și-o călimară. Cum adică de ce mă plictisesc? De plictisealăăăă – nu tu jocuri, nici măcar un “Nu te supăra frate”, n-am nici bicicletă, rolele? – doar în vise. Toți prietenii și colegii mai mult ca sigur se plictisesc și ei singuri pe undeva. Ce, voi chiar nu vă plictisiți niciodată? 😉
Bine, fie! Hai că vă zic, poate așa mai uit de plictisealăăăă. În prag sunt vreo 8 pălmi de băiat de-a V-a, clanța ușii are una juma’ și piciorul de la masă 5. Sunt consemnat în camera mea, fraților! Plictiseala mă va doborî. Mă va lăsa fără replică în mijlocul dușumelei, contemplând lustra. “Ionuț – căzut la datorie în luptă cu pliciseala”. Așa va scrie pe toate etichetele caietelor mele când voi reveni la școală. Nu, că nu mă ambalez aiurea-n tramvai. Hai, te plicisești o zi, două, șapte, nouă, dar la un moment dat – ori tu, ori ea. Nu se mai poate! Ziua 1 și ziua 21 – toate-s la fel. 📅
– Plicisealăă, băi, plictisealăă, lasă-mă în pace! Pleacă! Du-te de la mine din cameră, plictiseală! Dispari! am închis ochii, am urlat cât am putut, așteptând o minune. Eu chiar vreau să fac ceva tare, să am cu ce mă lăuda amicilor când ne-om revedea. Și cad iar pe gânduri când aud.
– M-ai strigat? Prezent! Nu plec nicăieri. Sunt aici, la datorie. Cucu-bau! Caută-mă în dulap? Sunt pe umerașul cu sacoul kaki. Cred că e uniforma ta… “Școala o sută…, 122. București”, dacă văd eu bine ce scrie.
Sunteți surprinși, hă! Eu nu sunt deloc. Pliciseala asta locuiește cu mine din prima zi în care m-au închis aici. Mă așteptam să fie pitită pe undeva și mult îmi doream să-și arate chipul, nemernica. O vorbesc de rău de săptămâni bune. N-a reacționat. N-a scos un sunet. M-a lăsat să mă chinui între patru pereți. Abia aștept să-i văd fața aia de nimic și nimeni ce e! Așa că m-am ridicat din patul nefăcut, m-am năpustit spre dulap și am deschis ușile. Eram nervos la culme, gata să o pun la punct pe ceamailipsitădesensființădinunivers. Plictiseala! Numai că una am gândit, politicos – cum m-a învățat mama – am rămas.
– Ah!, deci tu ești Madam Plictiseala? Frumoasa și lunga Plictisealăăăă, cum zicea un nene mai deștept ca mine. Și foarte amabil!
– Plictiseală frumoasă! ❤️ Să știi că-mi place cum sună puștiule. Nu mi s-a mai adresat nimeni astfel. Hai, calmează-te un pic! Plictisește-te la loc! La cum te-am văzut săptămânile astea, Ionuț, bag de seamă că nu prea-ți cunoști drepturile? mă chestionează doamna responsabilă cu plicitisu’, ștergându-se de praf și așezându-și turbanul roz.
– Habar n-am! N-auzi că mă plictisești, Madam Plictiseală! Ia zboară, tu, de aici!
– Hahaha! Ionuț, amice, mă faci să râd. Tu nu te-ai prins nici acum că nu poți să scapi de mine și că va trebui să te obișnuiești că exist, că sunt frumoasă și lungă. N-ai zis tu, amicul tău deștept a zis și el. Eu nu plec. Eu sunt veșnică! Acceptă-ți soarta! Plictisește-te!
Veșnică! Adică permanentă, ceva care nu trece niciodată. Dăinuie. Nu se mai termină. Nu se duce. Auzi la ea, veșnică – cuvântul ăsta chiar că mi-a pus capac. Dacă va trebui să trăiesc cu Madam Plictiseală toată viața sunt distrus. Vă zic – eu sunt distrus, fraților!
– Auzi, auzi, parcă-mi ziceai de niște drepturi? Care-i treaba cu ele? m-am grăbit să întreb, poate găsesc o scăpare din ghiarele statului degeaba.
– În primul și în primul rând, dragul meu Ionuț, află că tu, la fel ca toți copiii, ba chiar și oamenii mari – uneori – cât să nu și-o ia în cap și să trândăvească, ai dreptul deplin să te plictisești! Nu mai fi așa disperat, băiete. Că nu pierzi nimic. Nu pleacă acceleratul fără tine! Acceptă-ți soarta, plictisește-te! Pli-cti-se-ște-te! Pli-cti-se-ște-te! Nu de mai plânge de plictiseală. Ăsta-i secretul! Lasă-ți mintea liberă de orice. Ia loc pe scaun și pli-cti-se-ște-te! <Dă-i bătăi. Hai, Ionuț! Hai, Ionuț! Hai că poți! Pli-cti-se-ște-te! Pli-cti-se-ște-te! Lasă-ți minte liberă de orice.> Începuse cucoana să cânte cu veselie și să țopăie în jurul mesei. Zicea-i că-i vrăjitoare! Mătura-i mai lipsea.
– Hahahaha! Doamnă, sper că glumești. Dreptul la plictiseală nu e un drept, n-are cum, e o dileală! Io NU vreau să mă plictisesc. Refuz! Dă-l în colo de drept. Nu-mi trebuie așa ceva. O prostie mai mare ca asta nici că am mai auzit!
Doamne, ferește! Femeia asta, fermecătoreasa, Madam Plictiseală, la un moment dat, de la atâta entuziasm, se apucase să scandeze fix ca pe stadion. <“Ole, ole! Ionuț, plictisește-te!” “Ole, ole! Ionuț, plictisește-te!” > Zici că eram la săritura cu prăjina. Numai că eu, un fricos fără margini stăteam lemn pe teren. Hmmm, poate totuși are dreptate madam. Oare să-mi dau voie să mă plictisesc un pic? O fi așa rău? Mi-e că pierd toată distracția dacă mai stau mult degeaba, frate. Ce-o face vecinul Andrei de la 4? S-o mai fi certând cu sor-sa? Norocosul! De când cu mucoasa de Mălina în viața lui, n-a mai auzit de plictiseală. I-ar râde în nas lu’ madam asta. Da’ poate-i mai bine să fii plictisit decât agitat. Voi ce ziceți?
– Și al doilea drept? am întrebat resemnat, dar și cu un strop de speranță că, iată, sunt șanse – voi evada cândva, cumva din camera plictiselii mărețe.
– Ionuț, ascultă-mă cu atenție! Odată ce-ți dai voie să te plictisești, îți vei descoperi aproape din senin următoarele drepturi: dreptul să scrii, dreptul să citești, dreptul să inventezi, dreptul să te lași pradă creativității. Secretul, cum ți-am spus, este să lași plictiseala să-și facă de cap, apoi să vezi cum te năpustești pe treabă. Pe încercatelea! Hai să te văd! ❤️
M-am întins pe pat și-am început să mă plicisesc. Oh, plictiseală frumoasă, lungă plictiseală, ești tu oare, într-adevăr, calea care face orice creație posibilă? Cum bine spunea nenea ăla. Nu degeaba e un vestit prof’ francez! Am adormit plictisit, iar a doua zi m-am pus pe scris. Am luat la cercetat fiecare obiect în parte din cameră și-am început să-l descriu. “Patul e genial. Are o saltea mică, cu arcuri. Unul e distrus. Săritul în pat l-a ramolit”. E chiar amuzant. În altă zi mi-am făcut autoportetul din adjective. Ce mai știu de Madam Plictiseală? Ei bine, mă mai vizitează din când în când, însă s-a transformat într-o cameristă de treabă.
Sfârșit.
Ilustrații: Milena Țăranu – Interior Arhitect și Visual Artist la Milena Țăranu Graphics
Am scris povestea “Încântat, Madam Plictiseală”, la invitația NOI Povești, proiectul din care mă bucur să fiu parte. Iar temă pe care am explorat-o a fost una actuală – “călătorie în jurul camerei mele”. Am primit-o, ca de obicei, de la scriitoarea Adina Popescu, coordonatoarea grupului.
Citiți și:
Poveste de seară: Zău că mă topesc după citit
O poveste pentru copii: Omik, fulgul ce zapează
Poveste de seară: La metrou, ca la mare
Poveste modernă: Capra cu un ied și o Cenușărească
Love it & Share it! NOW!
3 thoughts on “Poveste de seară: Încântat, Madam Plictiseală!”