Omul sfințește locul. Cum ții în viață o casă veche de 90 de ani

Deși aveam povestea în minte încă de iarna trecută, abia în ultima zi din iulie am mers în vizită la Ileana Pașcu, într-o casă albastră, cocoțată pe un mic deal, la Bicazu-Ardelean, în Neamț. De fiecare dată când ne întâlneam, mă invita să văd unde și cum șade și-mi spunea, cu mândrie, despre turiștii străini, tocmai din Australia, ori Germania, care i-au trecut pragul.

„La mine în casă sunt toate cum au fost și n-am schimbat nimic. Casa așa o rămas de la mămuca și tătuca, așa o rămâne și de mine”.

Ileana Pașcu are 80 de ani fără unu’, cum îi place să spună, iar casa ei din lemn și piatră mai mult cu zece, vreo 90 de ani fără unu’. Casa a fost construită în 1928, n-a fost recondiționată, n-a trecut printr-un proces de restaurare și nici nu-i transformată în vreo pensiune rustică. E o casă clădită cu trudă de tatăl Ilenei, născut în 1905, și n-a fost planul vreunui arhitect ori designer de interior. E munca unor oameni simpli. Are fațada albastră, ferestre cu șase ochiuri de sticlă și rame verzi, un cerdac sculptat de jur împrejur, scări de piatră și acoperiș din draniță – scândurele subțiri din lemn de brad.

„Atâta mă lupt să nu se strice de tot. Că după ce n-oi mai fi, n-are cine să se mai ocupe. Toți frații și copiii mei au casele lor”.

Ca să ajung acolo sus, am intrat pe o poarta mare, cum vezi în Ardeal, într-o curte pătrată pe care Ileana o împarte cu doi vecini, apoi, am urcat o cărare dispusă într-o singură acoladă, și, după vreo 30 de pași, am ajuns în altă lume. Aveam în fața ochilor o casă-casă, exact așa cum o desenează cei mai mulți copii. Acoperiș trapezoidal, o ușă mare în mijloc și două ferestre. În fața casei, într-un șopru, gazda ține la uscat plante de leac. Îmi mărturisește că multe dintre buruieni le adună de Ziua Crucii, 14 septembrie, și astfel ele au puteri tămăduitoare. Lângă casă, în dreapta, mai e o casă mică înălțată câțiva ani mai târziu, cu o cameră și beci. Iar undeva în stânga locuinței curge un fir de apă sub un brad înalt: „Eu l-am plantat, să am unde sta la umbră.”

CASĂ ȘI MASĂ

Ileana Pașcu nu știa că vin și nu s-a pregătit dinainte pentru musafiri. Am găsit o casă foarte curată, bine îngrijită și primitoare. Focul era aprins în sobă și gazda pregătea o tocăniță.

Am intrat cu sfială și-am început să cercetez locul, ca la muzeu. Prima încăpere, zugrăvită albastru, e și bucătărie, și dormitor. Are mobilă verde, două paturi, două scaune, bănci, un cuier pentru vase, covoare țesute, icoane și blide pe pereți. Farfuria pictată cu flori albastră este cadoul pe care l-au primit părinții ei, de la nași, în ziua nunții. Le-au dat un vas cu zahăr și unul cu grâu. Să le fie viața dulce și bogată.

În cea de-a doua cameră, bunica firavă păstrează cu sfințenie iile moștenite de la mama Maria. Multe le-a cusut chiar ea, sunt albe și apretate, aranjate într-o ordine perfectă, printre bucăți de săpun și gheme colorate de ață. Iar sub o bancă sunt două valize militare de lemn. Le-a păstrat de la doi dintre cei trei fii pe care i-a crescut, i-a purtat în școală, așa cum a putut, și i-a trimis să facă armata.

„Astea mi-s toate, asta mi-e zestrea. N-am televizor. Am un aparat de radio, dar nu prea-i dau drumul. Poate doar să ascult vremea. Când am timp, mai degrabă citesc într-o carte sfântă”.

Ileana Pașcu n-are multă școală. A făcut numai patru clase, dar îi e tare drag să citească și să scrie poezii. Are un caiet de matematică unde-și notează versurile inspirate din tot ce trăiește, cărțile pe care le-a citit, diverse povețe și citate. Tot în caiet are, la presat, câțiva trifoi cu patru foi. E un om norocos. Îmi spune că a ajuns aproape 80 de ani fără probleme de sănătate și nicio zi de spitalizare. Ileana locuiește singură în casa părintească. A fost a doua născută în familie, mai are cinci frați, a fost căsătorită și are trei băieți.

„Mă trezesc la ora cinci în fiecare dimineață și mănânc ce-mi dă Dumnezeu. Un pic de brânză, îmi fac mămăligă, mai coc un cartof, de-ale casei. Eu nu prea cumpăr. Și niciodată n-am avut altfel de haine. Iar până oi muri așa o să umblu, catrință și cămașă!”

Vă las cu fotografiile albastre și luminoase. Le-am făcut eu, însă gazda, casa și locul meritau o ședință foto adevărată.