Nu voi scrie nimic despre noul coronavirus. Există specialiști, experți în sănătate și statistici. Citesc, mă informez, la fel ca noi toți, din surse credibile și mă îngrozesc. N-am simțit proporțiile dezastrului din îndepărtata Chină. E o regulă amară a proximității. Când eram redactor la externe, știrile din lume abia prindeau sfârșitul jurnalului. Însă drama Italiei e un nou “11 Septembrie”, ba chiar mai mult. Pentru că boala “atentează” la viața noastră a tuturor, Come un 11 settembre dentro di noi (n.r. traducere Ca un 11 Septembrie în interiorul nostru). “Numai că la 11 Septembrie l-am putut îmbrățișa pe străin, iar acum nu putem”, scrie Goffredo Buccini într-un editorial dur, despre un coșmar de neînchipuit, publicat de Corriere della Serra. Ni s-a luat apropierea, veghea nu este comună, ci doar virtuală. Iar inamicul, “teroristul”, cel care aduce moartea este aproapele – poate fi chiar fiul sau fratele nostru, mai scrie Buccini. Vă las aici link-ul să-l citiți în întregime.
Asemănarea cu 11 Septembrie am regăsit-o și într-o opinie apărută pe The New York Times. Frank Bruni sumarizează teroarea de atunci și acum, în două fraze: “<Mergeți la Disneyworld>, ne-a spus președintele George W. Bush. Iar azi Disneyworld e închis.” Normalitatea, îndemnul să lăsăm viața să-și urmeze cursul, care ni se cere la fiecare tragedie, după ce uraganele și focul distrug orașe și vieți, este acum dușmanul. Răul. Eticheta pandemiei are reguli nescrise și este (prea) crudă, nu-ți dă voie să auzi muzica adevărată a unui hohot de râs. “Sunt recunoscător pentru vizitele virtuale la muzee, ori clasele de yoga, conferințele web, Facetime cocktails și concertele live. Însă nimic din toate acestea nu poate înlocui camaraderia în carne și oase.”
Ce facem?
Eram nefericiți pentru că nu știam că suntem fericiți. Dacă ar fi să parafrazez ce ne-a spus actorul Vlad Ivanov la o întânire Creative Mornings – “Oamenii sunt nefericiți pentru că nu știu că sunt fericiți.” Trăim o Mare Lecție. Știu că, pentru mine, a venit vremea să fiu mai smerită și mai bună cu ceilalți. Să fiu blândă! Iar fiecare dintre noi este dator să-și analizeze propria conștiință și să-și spele nu doar trupul/mâinile, ci și sufletul, așa cum ni s-a spus duminică la Stavropoleos. Nu ni se cuvine totul și nu (mai) avem lumea la picioare. Nu putem avea numai pofte și plăceri. O să-i cerem divinității o MINUNE, iar noi vom rămâne vii, inteligenți și prudenți. Suntem prea mici să salvăm Planeta, dar putem să ne salvăm pe noi înșine. E Postul Mare. Suntem singuri – putem să ne rugăm și să ne apropiem de Dumnezeu. Avem nevoie de mila și îndurarea Lui. De Înviere. E timp destul de (re)citit Hesse, “Dragostea în vremea holerei”, “Pelerinul rus”, cărți despre îngeri (Arhanghelul Rafael este responsabil de “vindecarea Pământului și a locuitorilor săi”) și sfinți, “Orbirea” lui Elias Canetti sau volumul de poezii “O viață de om”, Giuseppe Ungaretti. Rugăciunea este mereu cea mai bună investiție, dar mai ales în perioade de crize. O să închei cu versurile pe care le-am auzit rostite grav, de actorul Luca Zingaretti, suprapuse pe imaginile unui oraș fără suflare. Napoli. Îl vedeți aici, pe Corriere della Serra, un cotidian unde moartea ține prima pagină. “Din toate aceste case/ Nu a mai rămas nimic/ Decât bucăți din pereți/ Dintre toate lucrurile care mi-au aparținut/ Nu a mai rămas nimic/ Nici măcar o mică parte/ Dar din inima mea/ Nu lipsește nicio cruce/ Inima mea/ Cel mai zguduit dintre locuri”, Giuseppe Ungaretti.
n.r. Am găsit traducerea în limba română a poeziei Panni Sporchi, de Giuseppe Ungaretti, pe euroed.ro.
Sursă foto: Unsplash
