Mă aflu în tren, scot nasul din telefon și decid – spontan – să scriu în agendă ce observ în jurul meu. În fața mea, un domn în etate, înghesuit de propriile-i bagaje. Un troler măricel e pus la picioare și rucsacul vine aproape peste el. Lucrurile aveau loc destul la locul lor. Omul moțăie și se trezește din când în când să răspundă la telefonul care sună. În stânga mea, un student la arabă, judecând după documentele deschise pe laptop, doar că le abandonează și scrollează. Voi folosi acest verb a scrolla, din englezescul to scroll deși nu există în limba română, pentru a descrie acțiunea de a petrece timp pe telefon, colindând cu buricele degetelor internetul și paginile rețelelor de socializare.
„4000 de săptămâni. Time management pentru muritori”, de Oliver Burkeman, o carte de citit într-o zi sau mai multe săptămâni dacă stai pe telefon
În dreapta mea, un cuplu. El îi vorbește. Ea butonează cu o mână telefonul și cu cealaltă își face vânt cu un evantai roz. El nu pare deranjat, ci resemnat. Obișnuit. Îi mai caută totuși din priviri confirmarea. Așa că ea se înduplecă să-i spună un „Da!”, „Bine”, „Mhm” sau mai des dă din cap însă deloc a aprobare. Se vede și de la mine că e absentă. Ochii și mai ales atenția îi sunt complet absorbite de ecran, unde, cel mai probabil, are un dialog pe chat. Conversația din realitate poate să (mai) aștepte. Iubitul scrollează și el. Dă inimioare pe Instagram – fără să se uite la ce. Se mai joacă. Sună un prieten. Ultima soluție nu-l ajută prea mult să-și treacă timpul. Cum știm, bărbații comunică scurt și la obiect: „Când vii la Buzău? Okay, ne vedem. Zi faină!” Zbang! Închide telefonul și deschide o nouă cale de comunicare cu partenera. Abordează un subiect (mai) greu. Îi povestește despre o moștenire care poate fi obținută abia în urma unui proces anevoios prin tribunale. Fata nu dă niciun verdic.
O altă doamnă, așezată tot în câmpul meu vizual, are o carte pe masa din fața ei. O deschide abia după ce stă vreo oră pe telefon. Iar când în sfârșit începe lectura, se întrerupe la fiecare pagina să vadă dacă nu care cumva s-a petrecut ceva nemaipomenit în scurta-i absență în starea de prezență. Nu s-a întâmplat. Faza mi-a amintit de un alt drum recent cu trenul. Atunci m-am intersectat cu o călătoare-cititoare care avea după ea, în tren, o carte cu multe pagini. O cărămidă! Volumul uriaș s-a dovedit cel mai bun suport pentru telefonul smart. Tot drumul, doamna a preferat să urmărească un film sau mai multe (călătoria a durat peste 5 ore!) cu pauze de reclame, pardon scroll, pe telefon. Cartea n-a fost deschisă nici măcar o singură dată.
Timpul trece, cărțile rămân necitite
Poate că tot ceea ce am scris până aici vă sună a judecată aspră. Nicidecum. Nici eu nu sunt departe de acest comportament. Sunt cea dintâi care recunoaște – pierd timp pe telefon și caut soluții, ca acum când notez ce văd în jur, îngrozită de dependența călătorilor din vagon și adevărurile pe care le descopăr în „4000 de săptămâni. Time management pentru muritori”, de Oliver Burkeman. E o carte pe care, până acum, mai mult am plimbat-o decât am citit-o din același motiv: mâna întinsă spre telefon care pune capăt lecturii. Primul impuls a fost să scriu pe Facebook un status lung despre ceea ce v-am povestit până aici. M-am abținut, am scos pixul, agenda și am notat ce-am observat în tren și ce-am citit în cartea despre timpul nostru limitat pe care, iată, de multe ori îl irosim: “Am putea încercam să încorporăm în viețile noastre de zi cu zi mai multe lucruri făcute de dragul lor însele, altfel spus să ne petrecem o parte din timp cu activități din care nu încercăm să obținem altceva decât activitatea în sine.” Când citim, să citim.
Ai telefon, n-ai parte de carte
Între timp, mi-am luat cartea și m-am mutat în capătul vagonului. E mai puțin aglomerat și parcă se simte aerul condiționat. Nu renunț la lectură și rămân atentă la cei din jurul meu. În diagonală stă o fată. Stă pe telefon. Pe masa din fața ei se află „Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa, însă tot telefonul e mai atractiv. Cartea e totuși întredeschisă, semn că procesul lecturii e în desfășurare. Trec 5 minute, lasă telefonul și ia cartea. Bravo! Doar că după câteva rânduri, fetei i se face foame. Lasă cartea, scoate sandvișul și, odată cu el, „înfulecă” și niște scroll pe social media. „Motanul călător” rămâne pe măsuță lângă un mic ventilator de buzunar care îi face aer cititoarei, dar nu și chef de citit.
Cartea sau telefonul? Tu ce alegi?
După poziția înclinată a capului, tipul din spatele ei privește tot în telefon, deși, am văzut mai târziu, călătorește împreună cu soția însărcinată. Nu prea au interacționat. Mă întorc la carte: “Când nu poți ști dinainte dacă actualizarea ecranului îți va aduce noi postări de citit sau nu, incertitudinea te predispune să încerci mai des, iar și iar și iar, exact ca la păcănele.”
Este ora 18:22 iar cititoarea „Motanului călător” zâmbește. Îi place ce citește! Hai că se poate. Telefonul stă lângă ventilatorul mic și nu e mișcat de aproape 10 de minute. Nici bine n-am terminat de scris această frază că cititoarea noastră a luat telefonul, motanul e din nou în pauză. De această dată una lungă. Cartea ajunge în geantă, telefonul este sprijinit de ventilator și se dă PLAY la un film. La Mărășești, urcă un tip. Singurul lui bagaj e telefonul. Călătorește light, așadar. Doar că-și încarcă privirea cu tot ce există în telefonul care-i oferă pe tavă fix ce dictează algoritmii. Ferestrele virtuale fug înainte ochilor lui mai repede decât lanurile de grâu copt străbătute de trenul rapid. Și-a ridicat privirea din telefon abia când a venit controlorul și a cerut legitimația de călătorie: “Cine a mai urcat, vă rog?” Biletul e tot pe ecran. QR code-ul a fost rapid scanat și tânărul a revenit la scrollat. Comportamentul s-a repetat până a coborât la destinație. Cu telefonul în buzunar, totuși.
Întinsul mâinii după telefon este reflexul pe care l-am ignorat cât de mult am putut în timpul călătoriei și lecturii. Timp de 5 ore și jumătate. Au fost pagini pe care aș fi vrut să le fotografiez, peisaje demne de Instagram. Am cedat de două ori. Întâi la această poză, cu această pagină. Se potrivește mănușă: lectura durează atât cât durează. “Lumea se plânge că nu mai are <timp de citit>, dar realitatea, așa cum a observat romancierul Tim Parks, rareori este că oamenii chiar NU mai găsesc o jumătate de oră neocupată pe tot parcursul zilei. Ce vor să spună este că, atunci când găsesc o fărâmă de timp și o folosesc încercând să citească își dau seama că sunt prea nerăbdători ca să se dedice activității acesteia. <Nu e vorba doar că ne întrerupe ceva>, scrie Parks. <Ci că avem de-a dreptul o înclinație spre întreruperi>. Nu ține atât de mult de faptul că am fi prea ocupați sau că ni s-ar distrage prea ușor atenția, cât de faptul că nu suntem dispuși să acceptăm adevărul că cititul este genul de activitate care, în linii mari, funcționează după propriul program. Nu o poți accelera prea mult sau începe să-și piardă sensul – refuză să consimtă, am putea spune la dorința noastră de a exercita control asupra vitezei cu care ni se scurge timpul. Cu alte cuvinte, la fel ca mult mai multe aspecte ale realității decât ne convine nouă să recunoaștem, să citești un text cum se cuvine durează exact cât durează”.
„Lectura durează exact cât durează.”
Am mai fotografiat și filmat locomotiva care purta numele lui Vlad Țepeș, în gară la Bacău.
Tu cât reziști tentației de a nu fotografia tot ce vezi?
Am terminat cartea înainte să ajung la destinație. Iar pentru că am subliniat o mulțime de idei importante din „4000 de săptămâni. Time management pentru muritori” și mi-am notat, la sfârșitul cărții, paginile unde le găsesc, vă las cu patru dintre ele:
„Plictiseala poate lovi în contexte enorm de variate – când lucrezi la un proiect important, când nu știi ce să faci într-o duminică după-amiază, când este treaba ta să ai grijă de un copil de 2 ani 5 ore în șir -, dar toate au o caracteristică în comun: îți cer să-ți recunoști finitudinea. Ești obligat să accepți modul cum se desfășoară experiența ta în momentul acesta, să te resemnezi cu realitatea că asta este. Nu este de mirare că ne căutăm distracții online unde ni se pare că nu se aplică niciun fel de reguli, unde ne putem pune la curent instantaneu cu evenimente care au loc pe alt continent, ne putem prezenta oricum ne place și putem face scroll la nesfârșit prin newsfeed-uri infinite, plutind în derivă <printr-un tărâm în care spațiul nu contează și timpul se răspândește într-un prezent nesfârșit>, ca să-l citez pe criticul James Duesterberg. Este adevărat că, de multe ori, să-ți omori timpul pe internet nu ți se pare cine știe ce distracție în ziua de azi. Dar nu este nevoie să fie distractiv ca să amorțească durerea finitudinii, nu trebuie decât să-ți dea senzația de nelimitare.”
„Motivul pentru care îți este greu să te concentrezi pe o discuție cu partenerul de viață nu este că îți verifici pe furiș telefonul pe sub masă. Dimpotrivă, verificatul pe furiș al telefonului pe sub masă este ceea ce faci pentru că îți este greu să te concentrezi pe discuție fiindcă ascultatul cere efort, răbdare și un anumit spirit de renunțare și fiindcă ceea ce auzi s-ar putea să te supere, așadar verificatul telefonului este, bineînțeles, mai plăcut. Așadar, chiar dacă îți lași telefonul undeva unde nu poți ajunge la el, nu ar trebui să fii surprins că te trezești căutând o altă metodă de a evita să fii atent. În cazul conversației de obicei metoda respectivă ia forma repetiției mintale a ceea ce urmează să spui imediat ce cealaltă persoană a terminat de scos zgomote pe gură.”
„Nu putem scoate nimic din viața. Nu există niciun afară în care să scoatem ceva. Nu există nici un buzunăraș situat în afara vieții în care să dosim proviziile vieții și să le strângem ca veverița. Viața acestui moment nu are nici un exterior. Poate că a trăi mai deplin în prezent ține pur și simplu de a înțelege în sfârșit că oricum nu ai avut vreodată altă opțiune decât să fii aici, acum.”
„Lasă standardele imposibile să se facă țăndări pe podea. Apoi alege câteva sarcini cu sens dintre cioburi și apucă-te de ele azi.”
Să citiți cartea lui Oliver Burkeman, „4000 de săptămâni. Time management pentru muritori”, dar și altele. Citiți pe îndelete, exersați răbdarea – departe de rețele. Trăiți în prezent și folosiți telefonul cu măsură. Priviți la cei din jur și mai mult spre voi înșivă. Schimbați ceva. Tehnologia are o mulțime de avantaje, dacă știm să le folosim în favoarea noastră. Suntem cu toții în aceeași oală. Muritori în viață, prea zmei în social media. „Nu poți fi niciodată cu adevărat sigur de viitor. Așa că ceea ce cauți va fi mereu mai departe decât poți tu să întinzi mâna,” Oliver Burkeman.
Fotografii: Oana Țepeș-Greuruș și Humanitas Fiction
Citiți și:
“Acum”-ul. “Les plus belles années d’une vie”, un film despre frumusețea prezentă a vieții
Les Films de Cannes à Bucarest: Am văzut toată viața la cinema!
Cum arată și ce face profesorul care schimbă vieți
Amintiri din viitor. Tu știi ce meserie o să aibă copilul tău?
Poveste de seară: Încântat, Madam Plictiseală!
Monica Bâșu despre homeschooling și buna educație a fiicei sale
