Cu siguranță ați auzit deja celebra expresie “Privește cerul!”, ei bine, eu am înlocuit-o în ultima vreme cu alta, mai telurică – “Privește arborii!” Și asta pentru că mi se întâmplă să fiu numai cu ochii prin pomi după interviul grozav cu peisagista Diana Culescu. Până să o cunosc, nu mi-aș fi imaginat niciodată că există oameni care iubesc atât de mult arborii și că învață, constant, cum să-i salveze, să le prelungească viață. Mai ales copacilor din parcuri și orașe aglomerate. M-am întâlnit cu Diana la o terasă în apropiere de grădina Cișmigiu și-am povestit despre cum ar trebui să fie un oraș prietenos cu arborii și ce înseamnă un peisagist fericit.
“PEISAGIST, Ă (<fr.) s. m. și f. Cineva care îți rezolvă o problemă pe care nu știai că o ai într-un mod pe care cel mai probabil nu îl înțelegi. Vezi și vrăjitor sau magician.”
Dacă vă imaginați că meseria de peisagist e veche de când lumea, în România, lucrurile abia s-au așezat în acest domeniu. Prima specializare – Peisagistică – a apărut acum 20 de ani, în 1998, la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, în cadrul Facultății de Horticultură. Iar anul acesta s-au împlinit, așadar, 15 ani de când există peisagiști cu diplomă și la noi. Diana Culescu face parte dintre ei. Născută la București, e îndrăgostită de natură încă din copilărie, grație vacanțelor la țară, la bunici, în comuna brăileană Viziru, unde a avut suficient loc de joacă iar poveștile despre plante au însoțit-o veri bune.
“Am făcut liceul la Colegiul Tehnic Arhitectură și Lucrări Publice Ion N. Socolescu.Pe vreamea aceea îi spunea Grup Școlar de Arhitectură și sistematizare. Apoi am dat admitere la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, dar am picat la o diferență de 32 de sutimi. Deși făcuse o mulțime de alte lucruri și aveam deja experiență în publicitate, la 25 de ani, m-am înscris din nou la facultate. De data aceasta, Peisagistică la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară. Așa am început să înțeleg arborii.”
“Arborii au un limbaj propriu. Știu că poate părea o nebunie, dar mie arborii chiar îmi vorbesc. Mă uit la ei, văd tot felul de indicii la exterior și îmi dau seama care e starea lor”.
Pasiunea Dianei pentru domeniul peisagisticii a ținut-o câțiva ani în școli – a urmat un master la Urbanism și un doctorat cu practică la Berlin și merge des în tot felul de schimburi de experiență, prin grădini publice, în străinătate. Am vrut neapărat să știți aceste detalii ca să înțelegeți că există și la noi oameni care știu cum vorbesc arborii. Și aici chiar nu e vreo metaforă. Diana Culescu a învățat să citească arborii doar analizându-i cu ochiul liber. E vorba de cunoaștere, nu altceva. Mi-a mărturisist că tomografele, în care au de gând să bage mulți bani edilii, sunt o găselniță, care oricum nu te ajută să înțelegi absolut toate problemele cu care se confruntă arborele. “În România nu se face analiza vizuală a arborelui. În străinătate, în schimb, există un specialist care știe să dea un verdict. Îți spune când trebuie tăiată doar o ramură sau când e cazul să fie îndepărtat întreg copacul. Arborii au un limbaj propriu. Știu că poate părea o nebunie, dar mie arborii chiar îmi vorbesc. Mă uit la ei și văd tot felul de indicii la exterior și îmi dau seama care e starea lor. Nu e nevoie să-i găurești, e o metodă destul de invazivă. Trebuie doar să știi cum să-i privești”.
Poate părea ciudat că, pe lângă atâtea neajunsuri, să ne mai uitam și la copaci. De multe ori îi luăm ca atare, ne imaginăm că sunt veșnici și îi băgăm în seamă doar când în peisaj apare vreo drujbă. Eu nu m-am gândit până să o cunosc pe Diana că arborii din orașul în care locuiesc au nevoie de o armată de doctori buni. Altfel, s-ar putea să dispară. Viitorul nu sună deloc bine.
“Cișmigiul o să fie un câmp de cartofi. În câțiva ani, o să moară toată vegetația înaltă și până să plantezi ceva asemănător, în locul parcului va apărea un câmp. E ușor să faci un gazon verde, mai greu este să crești un arbore. Sunt frumoase straturile de flori, însă nu-ți țin umbră”.
Am avut norocul să-i însoțesc pe Diana Culescu și Alex Mexi, după interviu, la un tur ghidat prin Cișmigiu. Așa am aflat ce voia să-mi spună despre “puii” nou plantați, chipurile, să refacă aliniamentul de tei de pe aleea principală. Sunt mici, sfrijiți nu au mari șanse să supraviețuiască iernii, sub greutatea zăpezii. “În afară nu ai să vezi niciodată astfel de arbori în parcuri. Aduc din pepiniere doar copaci mari, ce punem noi în Cișmigiu, străinii aruncă la tocător. La noi nu sunt arbori suficient de înalți și nu au calitatea să stea în spațiul public. Nici nu știm de unde-i cumpără. Există niște standarde internaționale. Sunt niște dimensiuni foarte clare. Nu poți să plantezi orice.”
“Bucureștiul era orașul ulmilor. În decembrie anul trecut, i-au tăiat pe ultimii, de la Universitate. M-a durut sufletul. Și aliniamentul din Cișmigiu a fost, inițial, făcut din ulmi”.
Diana Culescu e de părere că avem nevoie urgent de un registru verde al arborilor. Să știm exact cum stăm în teren. Să nu fim luați prin surprindere la fiecare furtună. “Recensământul” copacilor n-ar fi imposibil de făcut, dacă edilii și-ar îndrepta mai atent privirea spre specialiștii de la Asociația Peisagiștilor din România, filială a Asociației europene din același domeniu. Aici sunt oameni capabili să facă bine și fiecărui arbore o fișă.“În câteva săptămâni, studenții facultăților de peisagistică ar inventaria toți arborii din Cișmigiu. Și, cu ajutorul metodei BEVA, printr-un calcul simplu, după ce recunosc specia și le măsoară circumferința, le-ar da și o valoare în bani.”
Ați citit bine, arborii printre care trecem zilnic și umbresc parcuri și bulevarde, valorează bani. Și nu puțini. “Nu mă refer la valoarea forestieră, câte lemne de foc rezultă după tăierea copacului. Ci cât valorează dacă e amplasat într-un anumit loc din oraș, de exemplu cel mai mare platan din Cișmigiu. Există mai multe metode de calcul.
Pentru metoda americană și cea australiană, ai nevoie de informații care, din păcate, la noi nu există. Nu știm cât cheltuie primăria cu îngrijirea unui tip de arbore, de o anumită înălțime. Însă metoda franțuzească, făcută de Asociația Internațională a Arboricultorilor din Franța, e acceptată până și în instanță. Dacă un vecin ți-a stricat un arbore, îi poți cere despăgubiri”.
Așadar, e un pas extrem de important să cunoaștem câți bani face un copac. Iar când cineva solicită tăierea unui arbore, doar pentru că îl deranjează o frunzuliță, poți să-i răspunzi: “Îl tai, dar dă-mi 25.000 de euro pentru că atât valorează acest copac pentru oraș. Însă poți să tai doar ramurile care bat în geam, nu trebuie să-l tai de jos. Firește.”
“Peisagistul ar trebui să lucreze foarte mult cu administrația publică, pe spațiul public. La noi nu se întâmplă asta. Iar în lege nu scrie niciunde că trebuie să pui și peisagistul la masă”.
Anual avem în jur de 1.500 de absolvenți de peisagistică în toată țara, însă parcă nimic nu se mișcă. Parcurile sunt toaletate și în 2018 cu drujba iar nimeni nu știe de ce se taie un copac, când se taie. “Lumea crede că noi, peisagiștii, ne batem pe aceeași nișă cu arhitecții, horticultorii, urbaniștii. Putem să punem la socoteală și designerii, și sociologii, plus contabilii. Un peisagist e o persoană care știe ce să ceară de la sociolog, știe ce trebuie să discute cu urbanistul și arhitectul. Peisagistul lucrează cu un material care evoluează foarte mult – arborele – și care îți poate oferi surprize”.
De exemplu, să te trezești cu prea mulți platani și odată cu ei vin numeroase probleme. De la primarul Videanu a început “plataniada” în Micul Paris. El a fost în Franța, i-au plăcut platanii și i-a pus peste tot. E adevărat că sunt copaci care cresc relativ ușor, nu sunt cei mai scumpi arbori, au o scoarță frumoasă, așa că ai ce să vezi și iarna. Doar că, ce nu știa Videanu, e că la primăriile din Franța găsești broșuri în care ți se explică de ce ei nu mai plantează platani. De exemplu, la Lyon erau 53% platani, iar în ultimii 10 ani s-a ajuns la doar 27%. “Dincolo de alergii, există cancerul platanului. Boala s-a răspândit prin anii 50. Nu s-au făcut studii așa că nu s-a dovedit că ar exista și în România. Plus că, între timp, ne-am ales și cu o invazie de tigrul platanului. Așa se întâmplă când plantezi prea mulți arbori dintr-o specie, le dai de mâncare gândacilor care atacă specia respectivă”.
Arborii prind rădăcini și respiră!
O zonă care este spațiu verde dar nu este amenajată corespunzător este parcul de la Unirii. În afară de o alee nu găsești nimic acolo. Diana crede că în zona respectivă ar putea să fie cel mai trendy parc din oraș, tocmai pentru că este în centru, dar nimeni nu și-a pus problema modernizării lui. “Acest parc ar fi trebui reamenajat și numit Mihai de România, nu parcul Herăstrău. Așa, am luat Herăstrăul, și, uite cum sună chestia asta – mă duc în Mihai. Nimeni nu folosește noul nume”.
“Când ești în spațiul public, la noi, mereu trebuie să fii atent pe unde calci, să nu cadă ceva peste tine, să nu vină vreo mașină. În București ajungi să nu mai să vezi orașul pentru că trebuie să te concentrezi să nu-ți rupi gâtul”.
Însă lucrurile chiar s-ar putea schimba. Și pentru că peisagista Diana Culescu vede așa frumos Bucureștiul verde, o să închei într-un ton optimist și cu speranța că ideile Dianei ar putea deveni realitate. Iată-le:
♥ “N-aș vedea acum un nou parc mare în București. Mă gândesc că am avea nevoie mai degrabă de niște pocket parks. E un concept foarte în trend în străinătate, iar primarul Londrei cu asta a câștigat alegerile. Nu ai nevoie de parc lângă Ploiești sau undeva la marginea Bucureștiului. Îți trebuie un confort urban de la tine de acasă până la locul de muncă sau unde îți lași copilul la grădiniță. Să întâlnești în cartierul tău mici locuri cu vegetație – parcuri de buzunar.”
♥ „Trebuie să vorbim de volum, cum fac străinii, nu de suprafață verde. Nu de alta, dar arborii nu pot fi pliați. Niciodată o suprafață verde, fie că e o stație de autobuz sau un balcon, nu o să aibă aceeași calitate ca un arbore. De exemplu, în străinătate ai spații complet minerale, unde nu ai pământ bun și n-ar putea să crească ceva, și totuși sunt spații pline de arbori. Pentru că se fac fose dedicate pentru fiecare arbore”.
♥ “Aș reorganiza spațiul verde în București. Uneori nu ai nevoie de mai mult de un arbore care să-ți țină umbră și o băncuță. N-aș pune o singură specie de arbori. Aș face un colaj. În Franța, de exemplu, nu se pun mai mult de 20% dintr-o specie. Nu de alta, dar dacă vine o molimă și îți omoară toți copacii, rămâi fără arbori. Și într-un oraș destul de verde cum e Bucureștiul gândiți-vă ce-ar însemna”.
♥ “Nu spun că trebuie să se facă așa, trebuie studiat. Însă eu aș folosi arbori rezistenți la poluare și la secetă. Stejarul roșu, care rezistă foarte bine, frasini, la Budapesta e plini de frasini. Și ce am mai văzut, la Budapesta, și noi pierdem – folosirea pomilor fructiferi. Poate că e mai greu în momentul în care se coc fructele, îți pot crea probleme. Însă vecinii noștri unguri au în capitala lor aliniamente de peri pe zeci de străzi. Părul și cireșul sunt dintre cei mai înalți fructiferi și pot fi folosiți foarte bine în amenajări urbane”.
Eu mă opresc aici cu poveștile, însă aventurile Dianei Culescu merg mai departe. O descoperiți pe blogul ei www.dianaculescu.ro, la Asociația Peisagiștilor din România și vă zic că-i musai să participați la un tur ghidat organizat de Parcuri360. O să aflați de la Diana Culescu și Alex Mexi, la fel de pasionat de grădini urbane și natură, o grămadă de noutăți, o să iubiți și mai mult arborii, dar o să urâți autoritățile. Și poate le dați o mână de ajutor oamenilor care pun atâta suflet pentru ca noi toți să avem orașe verzi, sănătoase.
Fotografii: prin Diana Culescu și Pixabay – arbori din parcurile londoneze
Share now!
N-ar vrea oare Diana sa ne ajute la Plus cu ceva idei de inverzire a Bucurestiului?