În 7 zile, am văzut toată viața la cinema. Apoi mi-a luat încă o săptămână să-mi fac curaj să descriu, în sfârșit, experiența Les Films de Cannes à Bucarest 2021. În tot acest timp, mi-am notat cu elan ba în telefon, ba într-un carnețel, scurte concluzii și idei. Am scris și atunci, la cald, pe Instagram, în Stories, impresii de simplu spectator după fiecare proiecție. S-a dovedit un foarte bun exercițiu de autoobservare. Așa am realizat că poveștile pe care le-am urmărit pe marele ecran se leagă, culmea, într-o cronologie bizară. De duminică și până duminică, cu pauză de-o zi, mi-am petrecut serile la Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului și Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă (MNAR). Am văzut 7 filme bune (din peste 80!), și toate au fost despre relații: dintre copii și părinți, dintre iubiți, dintre soți, dintre oameni – în fiecare etapă a vieții. „Nimic nou, c-așa e în filme!”, veți zice. Posibil să fi privit altfel scenariile după doi ani de pandemie. O fi și vârsta care vine cu un pic mai multă înțelepciune, ori faptul că generația noastră e mai atentă la emoții. Ce știu e că n-am pornit spre cinema cu vreun gând anume, n-am avut așteptări. Am mers strict de plăcere, pentru o scurtă și binemeritată evadare din cotidian.
Am ales instinctiv filmele pe care urma să le văd, atrasă fie de casting, ori de scurte cadre din clipul de prezentare Les Films de Cannes à Bucarest care rula mereu înainte de generic. Nu m-am uitat la trailere și n-am citit sinopsisuri, cu atât mai puțin review-uri și cronici. De data asta am vrut să fiu surprinsă. Și fix asta s-a întâmplat. M-am întâlnit cu toată viața la cinema, am trăit o experiență revelatoare și, poate, chiar vindecătoare. Ochii mei au văzut frumusețea lumii, legăturile amorose și, uneori, primejdioase – specifice tinereții, divorțuri, adicții, închisoare, violență, dar și frică, boală, deznădejde, moarte.
Les Films de Cannes à Bucarest 2021
Acum urmează să vă povestesc, pe rând, despre toate, în speranța că și aceste povești pot fi ajutor și alinare. Încep însă cu partea mai întunecată și ultimul film de festival pe care l-am urmărit chiar în seara de închidere Les Films de Cannes à Bucarest. A fost VORTEX, drama lui Gaspar Noé. Iar pentru cei care-l știu și l-au văzut deja, nu cred că ar trebui să spun mai multe. E foarte greu să privești sfârșitul vieții, mai ales când vine cu atât de multă suferință și nu doar fizică, sunt dureri pe care le vezi în fiecare personaj – doi părinți în etate, bolnavi și neputincioși, un copil dependent și un nepot gălăcios. Sunt urmăriți permanent și foarte de aproape de cameră – lentilei nu-i scapă niciun detaliu, până la ultimul cadru și ultima suflare.
Pesemne că nu e o întâmplare că aveam să-l văd în „Duminica lui Lazăr”, când la Stavropoleos ni s-a vorbit despre pregătirea pentru moarte ca un obicei firesc și nu doar de la o anumită vârstă ori sub amenințarea bolii. E vorba mai întâi despre o curățire sufletească obligatorie, care ar trebuie să existe în permanență, iar unii oameni, e drept, se preocupă, din timp, și de lăsarea lucrurilor lumești într-o oarecare ordine. Dacă te pregătești sau vorbești despre moarte, nu înseamnă că ea vine mai devreme. Că o invoci. Nimeni nu știe și n-ar trebui să ne fie frică de viață. Tot atunci am aflat că simțul iubirii este primul pe care îl avem când venim pe lume. Nu-i văzul, nici auzul, simțul iubirii este primul pe care-l avem și e cel mai dezvoltat dintre toate. De mici vrem să fim văzuți și iubiți, mereu cu ochii după mamă în căutarea afecțiunii. Apoi, treptat, trecem de la nevoia de a fi văzuți la a vedea, începem să-i observăm noi pe ceilalți, să căutăm singuri iubirea și să ne construim propriile relații. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Cât despre VORTEX, cred că merită să-l vedeți și să schimbați ceva la voi, la relațiile cu ceilalți, în viața voastră. Să fiți mai buni, mai atenți la suferință, mai generoși. Altfel, e doar un film și n-are niciun rost.
Viață și moarte.
Sper că nu v-am întristat și ați ajuns cu lectura până aici. Următorul film, în ordine cronologică inversă, a fost Three Floors și-a rulat cu sala plină, într-o sâmbătă seara, la Cinema Elvire Popesco. Vorba vine „sala plină”, a fost doar 30% capacitate, așa cum permit vremurile. Tre Piani (titlul original), cu și regizat de Nanni Moretti, e un film care-ți face bine, în ciuda dramelor, are blândețe și lecții pentru fiecare privitor. E un film în care te regăsești și cred că e de văzut în familie pentru că relațiile părinți-copii se află și aici în prim-plan și dictează întreg scenariul. Greșeli sunt de ambele părți. Le tot descoperi pe parcurs. Afli despre o judecată în sufragerie aplicată de tată fiului mic, tânărul rebel și judecătorul neiertător de mai târziu, și hiperprotecția unui tată de fată care ajunge să te întristeze. Muzicalitatea limbii italiene și imaginile cu o bucățică de Roma te fac să-l iubești mai mult și să-ți dorești să-l revezi cât mai curând.
Mamma mia! La propriu.
Primul bilet pe care mi l-am cumpărat la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest a fost la The Flag Day. Întâlnirea pe marele ecran dintre actorul Sean Penn și fiica acestuia Dylan Penn m-a făcut curioasă. Inspirat dintr-o poveste reală, filmul ne arată o nouă față a relației părinți-copii. De data aceasta, avem dragostea unui tată indisponibil, lupta, curajul și victoria unei copile rătăcite. Cu toate că (aproape) s-a uitat pe ea însăși pentru părintele adorat, nu și-a putut salva tatăl, dar, în final, și-a câștigat propria viață, una departe de adicțiile preluate de la cei care ar fi trebuit să-i fie modele.
Tatăl risipitor.
Într-o joi cu filme de Cannes la București a urmat Tromperie, tot la Cinema Elvire Popesco, iar în locul dramelor pe care le trăiesc părinții și copiii, am văzut o poveste de dragoste cu infidelități, minciuni și dialoguri seducătoare între doi amanți. Parcă mai mult îndrăgostiți de limba franceză decât unul de celălalt. Tot conversațiile lungi întrețin vechi iubiri și certurile cu soția înșelată. Filmul cu Léa Seydoux și Denis Podalydès, în rolurile principale, a fost regizat de Arnaud Desplechin, după cartea lui Philip Roth cu același nume, în română, Înșelăciune. Replicile sunt atât de bune încât te bucuri pur si simplu de frumusețea frazelor, cuvintele bine alese par să fie adevăratele personaje.
Iubitul. Soțul. Amantul.
După reverie și pasiunea rostită în cele mai frumoase și inteligente cuvinte, vine dușul rece, un reality-check de zile mari made in Romania. Documentarul O iubire mică, nesemnificativă, în regia Larisei Crunțeanu, îți arată pentru a nu știu câta oară în câte clișee și stereotipuri trăim iubirea de cuplu chiar și în 2021, noi, românii. Reality show-ul TV Iubire interzisă a făcut-o pe Larisa actriță de ocazie. Numai că ea avea o agendă ascunsă, și, câțiva ani mai târziu de la difuzare pe micile ecrane, a transformat episodul telenovelistic în documentar. Scenariul e luat la puricat chiar cu ajutorul figuranților de atunci, pe care i-a ascultat și i-a plătit ca actori. Filmul e onest și nu arată pe nimeni cu degetul, doar încearcă să înțeleagă mai bine iubirea. Să o reabiliteze.
Telenovelă.
Ne întoarcem la relația tată-fiică, de această dată parcă și mai nocivă față de ce-am văzut până acum, însă tot hiperprotecția e de vină. Unclenching The Fists, premiul Un Certain Regard la Festivalul de Film de la Cannes 2021, e o dramă rusească pentru care îți trebuie răbdare. Nu-ți place locul, imaginea nu are destulă culoare iar tristețea personajelor te apasă. Ada, personajul principal, caută să scape din mâna părintelui. Tatăl chiar și bolnav o controlează în permanență, aproape că o ține ostatică, până într-o zi când își dă seama de greșeală și îi redă libertatea. Fata evadează în lume alături de fratele mai mare dar nu fără să se gândească la ce-a lăsat în urmă.
Descătușarea.
Închei cu The Worst Person in The World (tradus la noi Cea mai rea fată din lume), primul film de Cannes pe care l-am văzut într-o duminică senină și friguroasă la Cinema Elvire Popesco. Tinerețea și confesiunile fetei năstrușnice, marile și micile iubiri de la 20-30 de ani, alegerea profesiei, sunt chestiuni pe care le-ai trăit și tu ca spectator și e reconfortant să vezi că nu ești singurul măcinat de decizii. Filmul nu e cu happy-end, are mai degrabă un final deschis, așa că am plecat liniștită și gânditoare la lista mea de opțiuni și, mergând pe jos spre casă, m-a trezit din visare, pe la Piața Amzei, o doamnă în vârstă, fix când treceam sub balconul casei ei. „Domnișoară, nu aveți să-mi dați niște bani? Uite, azi am mâncat doar două banane, mi le-a dat cineva”, mi-a spus cu o voce caldă bunica aflată în fața unei perdele ca odinioară. I-am dat, mi-a mulțumit, m-a întrebat cum mă numesc și-a repetat: „Oana, mulțumesc!”. Darurile pe care le primim noi încă de când suntem mici se risipesc, se duc, însă cele pe care le facem alora, din generozitate și fără a aștepta ceva în schimb, rămân cu noi pentru totdeauna. Ni s-a mai spus în „Duminica lui Lazăr”, la Stavropoleos.
Libertatea de a alege.
Nu am o concluzie, poate doar că, lecțiile din viața noastră nu vin musai prin întâmplările pe care le trăim și oamenii pe care îi întâlnim. Și este bine că e așa. Filmele și piesele de teatru pe care le vedem, cărțile pe care le citim, muzica, toate ne pot fi și ne sunt de folos, reali învățători. Alese cu grijă, arta și cunoașterea ne fac bine și ne ajută să (mai) descoperim lucruri despre noi fără mare greutate, fără să le trăim. Nu spun că genul acesta de filme ar ține loc de terapie, nu sunt specialist și nu dau sfaturi, dar cred că ne ajută să luăm viața mai ușor. Iar dacă tot am ajuns cu vorba la psiholog și-am tot vorbit până aici despre relații, mai ales cele cu părinții, vă las cu un film de un minut. Se numește Usted Dira (I’m Listening) din seria Film minute, prezentate în timpul Les Films de Cannes à Bucarest. Vă zic pe scurt plot-ul (nu e o traducere): Un tip se află pentru prima oară la psiholog și îi spune acestuia că are probleme cu partenera. Psihologul ascultă și îi zice: E din cauza mamei tale! Tânărul își privește nedumerit terapeutul și cere explicații: Mama? Păi ea nici măcar nu știe că ne-am certat. Cum adică e vina ei? Psihologul spune: Nici nu e nevoie să-i spui! Mereu e din cauza mamei. THE END! Îl vedeți aici. Aveți grijă de voi și de alții, trăiți și bucurați-vă de viață. E foarte frumoasă!
Fotografii: Les Films de Cannes à Bucarest, afișele filmelor enumerate
Citiți și:
Actorul Alecsandru DUNAEV: „The show must go on(line)!”
Ionuț TOADER, vlogul actorului la tinerețe
Ne-ar fi de folos un cinema drive-in?
Cum trăiește prezentul actrița viitorului – Alexandra Andrei
“Acum”-ul. “Les plus belles années d’une vie”, un film despre frumusețea prezentă a vieții
Câtă artă am “consumat” într-o lună cu 110 lei
3 thoughts on “Les Films de Cannes à Bucarest: Am văzut toată viața la cinema!”