Providența sau poate algoritmii Meta, cine știe, mi-au scos în cale de pe contul de Instagram upgarde100 un fragment dintr-o prezentare TEDx susținută de jurnalistul Mihnea Măruță despre subiectul cărții sale „Identitate virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare”: „Ne seduce alternativa la lumea noastră reală. Faptul că putem să înlocuim realitatea în mediul virtual, așa cum Narcis a înlocuit realitatea cu o imagine și așa cum Pigmalion a înlocuit realitatea cu o creație, cu statuia sa, și noi, în rețelele de socializare avem posibilitatea de a înlocui ceea ce ne nemulțumește în viața noastră de zi cu zi.” Vă sună cunoscut? Mie, da.
De citit.
Mă aflu într-o perioadă de introspecție, iar fragmentul pe care l-am ascultat m-a convins să ies imediat din casă și să merg să-mi cumpăr cartea. Primele 60 de pagini le-am citit dintr-un foc la o cafea, în oraș, apoi am continuat lectura acasă, am subliniat paragrafe întregi în timp ce mintea-mi rula o grămadă de întrebări despre relația #LoveAndHate pe care o am cu social media. „Cum stau?”, „De ce stau?” și, mai ales, „Cât stau?”, „Cum să fac oare să găsesc echilibrul?”. Sunt jurnalist, om de comunicare, scriu în social media și am un blog, așa că e musai să găsesc o cale de mijloc. Nu e bine să cazi în extreme. Ca-n toate, și când vine vorba de rețelele de socializare, e nevoie de măsură. Să pui în balanță. „Cu cât petrecem mai mult timp în virtual, cu atât mai numeroase sunt informațiile pe care le preluăm din acest mediu și cu atât mai firești ni se par rutinele dezvoltate în raport cu el. Și, cu cât e mai mică vârsta la care intrăm în rețea, cu atât ni se pare mai firesc să fim acolo aproape continuu, să comunicăm acolo și să învățăm cu precădere de acolo. (…) Oamenii viitorului vor fi modelați în mare măsură <înăuntrul> rețelelor de socializare (sau a ceea ce vor ajunge ele), fiind însoțiți și dependenți, încă din primii ani de viață, de propria extensie virtuală” atrage atenția Mihnea Măruță.
Like it! & Love it!
„Trăirea în rețea” și „trăirea pentru rețea”
Asta-i realitatea, rețelele de socializare există cu bune și rele, observăm, cred, cu toții că telefonul a devenit extensia celor mai mulți dintre noi. Cartea lui Mihnea Măruță mi-a amintit de filmul „La Bête”, un horror fantasy pe care l-am văzut nu demult la cinema. Am vrut chiar să scriu un articol – aveam și titlul în cap – „Despre trecut, prezent și 2044”, un an în care lumea e dominată de tehnologie, iar bietul om, un slujitor fidel roboților și lipsit de emoții. A fost înfricoșător să privesc filmul, m-a șocat scenariul, dar nu m-a responsabilizat. N-am scris atunci pentru că am spicuit rapid impresii, pe Instagram, în câteva Instastories, apoi, nu doar că mi-a fost lene, dar au venit peste mine alte întâmplări pe care le-am consemnat tot în rețele și nu pe blog, așa cum ar fi meritat. Mă declar vinovată și acaparată de iureșul nesfârșit de noutăți care rulează neîncetat sub ochii noștri. „Ce anume seduce într-o rețea de socializare? Cum se produce seducția și de ce suntem atrași până la adicție de fluxul virtual? Rețeaua îmi întreține iluzia că mă pot situa în centrul lumii. Îi percep pe ceilalți ca destinații ale dorinței mele de nemurire. Descopăr că mă pot transfera fără efort în conștiințele lor. Încerc să-i seduc pentru ca ei să nu mă uite și să nu mă piardă. Sunt sedus, la rândul meu, când întrezăresc un alt paradis. (…) Când suntem conectați, când intrăm pe Facebook, Instagram sau TikTok, survenirea continuă a unor fragmente din viețile altora ne induce proiecții și reverii, laolaltă cu iluzii de ubicuitate și de aflare-împreună. Când te conectezi la o rețea virtuală, micile semnale prin care ești luat în seamă și valorizat activează de fiecare dată secreția de dopamină, adică stârnesc plăcere” mai scrie Mihnea Măruță.
Scrolling.
Mi-a plăcut că autorul îți pune pe tavă toate informațiile bine documentate și invită – elegant – cititorul să tragă singur concluziile, să afle stadiul în care se găsește în funcție de comportamentul pe care îl are în rețelele de socializare. Iar aici e câștigul – citești cartea, descoperi ce înseamnă identitate virtuală, și vrei să schimbi ceva. Poate să scrii mai puține postări despre nimic, să fii mai discret – să nu te risipești, ori să petreci mai puțin timp în rețelele de socializare și mai mult timp în realitate. Să înlocuiești dialogurile pe chat cu întâlnirile față-n față, video-urile și fotografiile cu amintirile. „Feed-ul care ni se livrează nu este altceva decât un bombardament format din sugestii, propuneri, idei și alternative de viață. Cu alte cuvinte, chiar și în cazul în care nu devii activ, ci doar urmărești postările altora, ești supus inevitabil unui asediu constând în oferte care-ți captează imaginația și visurile. Rețelele, lansând către noi o avalanșă de posibilități, ne confiscă șansa de a visa liber, de a căuta soluții în noi înșine, de a imagina conectări pe cont propriu. Gândiți-vă la toate insulele paradisiace unde vă doriți să ajungeți fiindcă i-ați văzut pe alții fotografiindu-se acolo, gândiți-vă la toate experiențele pentru care ați fost invidioși, la toate casele pe care nu vi le permiteți, hainele pe care le-ați cumpăra, cărțile pe care le-ați citi, serialele pe care le-ați urmări, mâncărurile care v-au făcut poftă… Toate aceste visuri care ne sunt induse din rețea – pe care, adică, rețeaua, impersonală și rece ne sugerează să le împlinim. De aceea, devansarea voinței, adică ceea ce trăim din cauză că rețeaua ne propune mult mai multe decât suntem noi capabili să vrem, seamănă cu ceea ce ni se întâmplă într-o sală de cinema, la un film bun, când fluxul minții noastre este acaparat de povestea de pe ecran. Acapararea minții într-o rețea de socializare este însă mai frecventă și mai insidioasă: nu doar că ajungi să-ți dorești ce ți se livrează, să visezi fără să realizezi că visurile nu îți aparțin”.
Tic-tac, ce repede zboară timpul pe TikTok!
Nimic nou sub soare, ispita din rețelele de socializare
Pe lângă definiții, informații la zi despre tehnologie și știință, cartea lui Mihnea Măruță abundă de trimiteri la artă, mitologie, literatură, filosofie, teatru, cinematografie, și vine cu multe exemple lămuritoare care să te facă să înțelegi mai bine ce ți se întâmplă în mediul „virtual = o proiecție, o prelungire imaginară a spațiului fizic într-un non-spațiu, care se ivește și există doar în mintea omului.” De ce face asta? „Pentru că arta anunță realitatea. Artiștii sunt primii care „ghicesc” marile tendințe colective.” Vă recomand să citiți cartea, iar ca să vă conving că e o lectură necesară, ca să nu zic (aproape) obligatorie în 2023, o să las aici câteva dintre sursele din literatură și cinematografie oferite de autor pentru a explica ce ni se întâmplă din cauza rețelelor de socializare Facebook, Twitter, Instagram, TikTok, Snapchat. Aleg să fac asta pentru că arta este cea care poate salva lumea și m-a salvat și pe mine de multe ori. O carte, un film, o piesă de teatru, o vizită la muzeu m-au trezit la realitate și m-au ajutat să mă bucur de viață așa cum este ea, să o înțeleg, fără să-mi ignor emoțiile. Dimpotrivă. Să le trăiesc.
„Viața” din telefon
L-am ascultat zilele trecute pe jurnalistul și scriitorul Dinu Flămând, invitat la emisiunea Garantat 100%, de la TVR 1 și spunea că, pentru el, viața nu este o competiție, ci o completare. „Trebuie să te umpli în permanență de valori, de lucruri frumoase și de întrebări care-ți justifică faptul că stai prin preajma ființelor dragi, și te gândești la ele, și ai grijă de ele, și ele au grijă de tine. Pentru mine viața nu este o competiție, dar pentru foarte mulți este o competiție. Pe mine nu mă interesează să fiu primul nicăieri. Nu mă interesează să am bani cât nu pot să duc. Absolut deloc nu mă interesează. Iar când o spun îmi vine să râd că devine redundant pentru că nu mă interesează nici să o spun.” Găsiți aici înregistrarea integrală a emisiunii.
Tot ce urmează să citiți sunt citate din „Identitate virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare”, Mihnea Măruță.
„Unul, nici unul și o sută de mii”, Luigi Pirandello. În nuvela sa, scriitorul italian Luigi Pirandello (1867-1936) îl are ca protagonist pe un bărbat, Vitangelo Moscarda, care descoperă stupefiat, în plină maturitate, că imaginea celorlalți despre el este foarte diferită de propria imagine, că fiecare dintre ei îl vede altfel și că, pe scurt, va rămâne un străin pentru sine însuși.
Cu ce diferă identitatea pe care ne-o creăm (și care ni se creează) într-o rețea de socializare de identitatea din viața reală? În rețelele de socializare, interacțiunea nu are loc „față către față”, așa cum se întâmplă în Real Life – viața offline, cea clasică: totul se desfășoară pe ecrane, într-un soi de prezență-absență a celorlalți. Astăzi, identitatea cuiva în conștiința colectivă a lumii sale este o combinație dintre identitatea clasică și identitatea virtuală. Acestea din urmă se formează din interpretarea, din prelucrarea conștientă și inconștientă, de către ceilalți, a imaginilor pe care acel om le încarcă în rețelele digitale.
La limită, o persoană poate să dobândească o identitate virtuală neîntâlnindu-se în realitate cu nici unul dintre cei care o urmăresc într-o rețea de socializare. Bineînțeles, identitatea sa virtuală nu este cea pe care și-o dorește sau cea pe care și-o imaginează, fiindcă, la fel ca personajul lui Pirandello (și ca noi toți), nu are cum să impună și nici să cunoască multitudinea felurilor în care manifestarea sa în online este percepută de către ceilalți.
De citit.
„Scrisori către Luciliu”, Seneca. „Nu există niciun motiv ca dorința de glorie să te împingă să-ți arăți în public calitățile, să vrei să le oferi ăstora lecturi publice sau să intri în dialog cu ei, te-aș sfătui să faci așa dacă ai avea de oferit o marfă pe placul acestor gloate: nu este nici măcar unul care să te poată înțelege.”
Publicarea în mediul online a unor fragmente de text și de viață urmărește expansiunea sinelui, creșterea influenței sale, și nu întoarcerea către înăuntru. E o mișcare dinspre înăuntru spre înafară, în care omul nu-și mai e de ajuns sieși, ci se risipește într-un efort disperat de-a se imortaliza cumva.
Ceea ce întreprindem consemnându-ne trăirile într-o rețea de socializare este să pompăm ego, adică glorie deșartă, în acest mediu. (Fiindcă acest ego ni se întoarce înmulțit, activitatea virtuală poate duce la egolarie.)
Dacă memoria externă a anticilor era colectată în scop personal, memoria externă pe care ne-o depozităm într-o rețea de socializare le este destinată celorlalți: vrem să fim văzuți de alții, percepuți de ei, agreați în conștiințele lor și, dacă se poate, chiar admirați și iubiți.
Dacă sinele ar fi un vas de lut, stoicii ar munci toată viață să-l umple. Noi, cei de azi, nu contenim a-l arăta altora din toate unghiurile posibile, mai ales când n-am turnat cine știe ce substanță înăuntru. Simulăm că vasul nostru al conține ceva doar pentru că există.
Dacă stoicii, în public, își impuneau să disimuleze calități, noi, în rețea, ne străduim să simulăm calități.
„Idiotul”, Dostoievski. „Frumusețea va salva lumea”. Această afirmație îi este atribuită prințului Mîșkin, protagonistul romanului Idiotul, de către alt personaj, Ipolit Terentiev. Mîșkin nu joacă niciodată un rol în societate, nu se protejează și nu se dă drept altcineva. Spune adevărul de fiecare dată când i se cere, pentru că așezarea sa sufletească este incompatibilă cu omiterea intenționată a fragmentelor care i-ar putea fi defavorabile. Ceilalți îl consideră idiot pentru că, deși înțelege ce se întâmplă în jurul său, nu se folosește de această înțelegere ca de un mijloc.
Frumusețea bunătății – idealul antic reprezentat de Dostoievski în personajul Idiotul – nu pare a fi de pe această lume: e stranie, deconcertantă, și, la o adică, nimeni nu știe cum să se comporte în prezența sa.
Omul care nu minte le apare celorlalți complet vulnerabil, însă această vulnerabilitate devine o remarcabilă forță de atracție, o reamintire a faptului că, atunci când suntem singuri cu noi înșine, fiecare își dorește, conștient sau nu, să nu mai aibă nevoie de strategii și de tertipuri, să fie sincer și gol ca-n grădina Edenului.
Pentru autorii de simulacre care suntem, prințul Mîșkin este tot ceea ce nu ne mai permitem a risca să fim.
„Dublul”, Dostoievski. Protagonistul romanului, Goliadkin, e un tânăr nesigur pe sine (altfel spus, cu un sine încă necristalizat), care lucrează ca funcționar în administrația statului. El își întâlnește dublul, care arată exact la fel și pe care, din naivitate și teamă îl învestește cu încredere. Însă celălalt minte fără scrupule, e cinic și lingușitor până-ntr-acolo încât preia statutul și relațiile lui Goliadkin – iar acesta, neștiind cum să-i mai facă față clachează.
Originalul și dublul nu pot să coexiste, fiind condamnați să intre într-un conflict tranșant – asta ne spun câteva dintre marile povești ale lumii. Ca și cum ar ilustra expresia două săbii nu încap în aceeași teacă, ciocnirea lor sfârșește obligatoriu prin dispariția sau îndepărtarea unuia dintre ei. Am exemplificat astfel afirmația de mai sus potrivit căreia Eul real și identitatea virtuală sunt entități conflictuale, relația lor fiind cea dintre original și dublu.
Sufletul este lucrul pentru care ne temem, iar sursa acestei temeri este aproape-identicul nostru – fie el dublul, nemortul sau robotul foarte asemănător.
De citit.
Filmul Birdman. Este primul câștigător al Oscarului pentru Best Picture care a fost filmat integral prin mijloace digitale. Principala temă explicită a filmului este dependența unui actor de faima pe care și-a câștigat-o ca supererou în producții hollywoodiene de mare anvergură (adică intrarea acestui om, sau cel puțin a imaginii sale, sub autoritatea unor mase invizibile, cum ar zice Walter Benjamin). O astfel de producție – denumită block-buster – urmărește în primul rând profilul comercial și participă deci la lichidarea dimensiunii artistice a cinematografiei. Aproape fiecare dialog din film tratează probleme ale identității: niciunul dintre personaje – poate cu excepția Sylviei, fosta soție a protagonistului, Rigg Thomson – nu și-a realizat sinele, nu știe cine este ori nu e mulțumit de viața pe care o trăiește.
Dacă un străin îl recunoaște pe stradă, e mult mai probabil că va exclama Uite-l pe Birdman! și nu Uite-l pe Rigg Thomson. Lumea nu prea știe cine e Rigg Thomson, dar, la o adică, nici el însuși nu e foarte sigur. Dorința lui Rigg este să întreprindă ceva – cât timp mai are cum – ca să-i fie iubită ființa, nu faptele, ca o ultimă șansă de a compensa cumva singurătatea și apropierea morții. Rigg ratează realul pentru doxa – faima care se dobândește prin opinia și judecata spectatorilor – alege iluzia, în locul oamenilor vii, ignoră viața care-i este la îndemână de dragul prezumtivelor amintiri pe care le lasă unor străini. Iar când ajunge la momentul adevărului, ceea ce i-a rămas sunt doxa și niște ficțiuni expirate. Existența sa nu mai este a sa: proiectând-o în ceilalți și într-un viitor nedefinit, existența sa a devenit virtuală.
Acestea fiind scrise, vă invit să citiți cartea lui Mihnea Măruță, „Identitate virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare” (o găsiți aici) și să vă răspundeți sincer cum stați cu social media, care este relația pe care o aveți cu rețelele de socializare: „Când te fotografiezi cu gândul de a avea cât mai multe variante pentru o viitoare postare, mintea ta este ocupată de trăiri pentru rețea. Iar când faci scrolling, fără nicio miză, așteptând să vină autobuzul sau să fii chemat într-o încăpere, mintea ta este ocupată de trăiri în rețea. Trăiesc pentru rețea atunci când mă raportez la real ca fiind (doar) un furnizor de materie primă pentru virtual. Ce se întâmplă când filmez, la un concert, de pildă? Sunt preocupat de înregistrarea realului, nu de intermedierea lui, nu de realul însuși. Îmi însușesc un fragment de realitate pentru a capta atenția când îl voi arăta în rețea: la urma urmei pentru a le furniza amintiri altora” .
Toată lumea mâinile sus!
În final, de dragul vremurilor pe care le trăim, am întrebat Chat GPT cât timp este indicat să petreci pe rețelele de socializare. Întâi mi-a făcut o listă cu recomandări generale, apoi i-am cerut să rezume totul într-o frază, iar răspunsul generat a fost următorul: „Petrece timp pe rețelele sociale în mod conștient și echilibrat, stabilind limite clare, evitând accesul înainte de culcare și asigurându-te că activitatea online nu interferează cu responsabilitățile și bunăstarea ta generală”. Robotul știe, sper să învățăm și noi.
Fotografii: Unsplash & coperta cărții
Citiți și:
Românca Ioana Lovin le predă galezilor engleză academică
Cum arată și ce face profesorul care schimbă vieți
Amintiri din viitor. Tu știi ce meserie o să aibă copilul tău?
Poveste de seară: Încântat, Madam Plictiseală!
Monica Bâșu despre homeschooling și buna educație a fiicei sale
