Adina Popescu este scriitoare, jurnalistă la Dilema Veche și profa mea de literatură pentru copii de la atelierul interactiv ținut de Revista de povestiri. Deși suntem o gașcă de oameni în toată firea, la întâlnirile cu Adina, scriem, citim, glumim și povestim câte-n lună și-n stele despre personajele noastre. Însă aici, în articol, povestea e reală, subiectul actual și de interes în epoca digitală: cum îi facem pe copii să citească mai mult, ce le dăm să citească și cum le punem în brațe cartea cu povești în loc de tabletă. Știam că Adina Popescu merge des prin școlile din țară, se întâlnește cu cei mici și la lansări de carte, așa că am rugat-o să-mi răspundă la câteva întrebări. Urmează un interviu de folos pentru părinți și copii, plus o listă de cărți pentru Moș Crăciun.
Sunt destui cei care se plâng că cei mici nu citesc. E adevărat? Adina, ce spun copiii? Ce vor ei să (mai) citească?
„Copiii nu (mai) citesc, (cel puțin nu așa cum citeam noi, odinioară)” este un mit. Mi-au demonstrat-o întîlnirile pe care le-am avut cu copii de diferite vîrste. Citesc mai mult decât m-am așteptat, chiar și cei din ciclul primar. Cred că la liceu încep să apară problemele, poate că sînt mai multe tentații și cititul nu mai e cool. E posibil ca mitul despre care vorbeam să vină din faptul că părinții și profesorii au niște așteptări exagerate de la acești copii, să citească cărți „fundamentale” sau care le-au marcat lor copilăria. De ce nu mai citesc, de pildă, Jules Verne, Tom Sawyer sau Winnetou? Pentru că în general se orientează către cărți mai moderne, cărți contemporane pentru copii, în care să se regăsească. Totuși, am întîlnit mulți copii care au citit cu plăcere, Cireșarii, să zicem…
Care sunt poveștile de ademenit copiii? Cum îi facem să citească mai mult și să stea mai puțin la calculator/tabletă/smartphone?
Mulți copii își încep „cariera” de cititori cu lecturi simple, ușor de receptat pentru ei. Cel mai bun exemplu este seria Jurnalul unui puști care a avut succes în toată lumea, nu doar la noi. Din nou părinții și profesorii vor spune – „Păi asta nu e carte!” Prin carte, înțelegînd cel puțin o sută de pagini „serioase” de text. Însă în Jurnalul unui puști, textul, atât cât e el, comunică într-un mod inteligent cu ilustrațiile, iar copiii de acum sunt în primul rând o generație vizuală. Seria e amuzantă, copiii se identifică ușor cu personajele. Da, este o lectură facilă, însă nu una de proastă calitate. Avantajul ei este că poate să deschidă apetitul pentru citit. Unii copii devin curioși și caută și alte cărți, ajung treptat la cele o sută de pagini „serioase”. Alții nu, rămîn la nivelul „Jurnalului…”. Așadar, n-o să-i ademenești niciodată cu Dumbrava minunată, Puiul și alte lecturi școlare. N-o să-i forțezi niciodată să citească dacă le spui: „La vârsta ta citisem deja Singur pe lume, uite așa un cărțoi!”. Însă cel mai important este ca părintele să citească. Într-o casă în care există cărți și se citește, copiii cu siguranța vor citi.
Kindel ebook reader sau cărți tipărite? Ce să le dăm copiilor de citit?
Am observat că în ultima vreme au crescut importanța și impactul modului în care arată cărțile pentru copii. Era firesc să se întîmple și la noi, să conteze calitatea cărților. Avem ilustratori foarte buni în România și asta se vede. De aceea, pledez pentru cărțile tipărite. Astfel copilul va face diferența între tableta/ laptop și carte. Și una și alta sunt distractive, însă în moduri diferite. Cu o carte te împrietenești altfel, este un alt gen de obiect care are o singura funcție, nu mai multe. Astfel, cartea poate să devină mai prietenoasă. E un clișeu, dacă aș spune – cărțile au suflet, însă la copii poate să funcționeze.
Așa arată librăria de carte franceză Kyralina, din București, unde găsiți nenumărate cărți pentru copii
Să-i lăsăm pe copii să citească orice numai de dragul de a citi sau cum le rafinăm gusturile? Ce soluții avem?
În primul rând e bine să citească, chiar și „orice”. Mi-amintesc cînd eram mică că citeam tot felul de prostii pe care le găseam prin casă, cum ar fi cărțile de rețete ale mamei. Sau „citeam” Dicționarul enciclopedic. Îmi plăceau și astfel de lecturi, crează obișnuița cititului. Rafinarea vine odată cu „exercițiul”. Părinții și profesorii pot să recomande, e adevărat, însă copilul are propria sa personalitate (chiar dacă în formare) și, la un moment dat, va începe să aleagă. Genul de cărți care îi plac, cărțile ducă care s-au făcut filme care i-au plăcut, personaje de care s-au atașat, cărți pe care le-au citit și alți copii, prietenii lor și despre care pot discuta.
Din comoditate, unii înlocuiesc lectura cu audiobook-urile. Este asta o variantă și pentru copii?
Da, este o varianta care poate până la un punct să funcționeze. Dacă mergi cu mașina, în vacanță, mai bine pui un audiobook decât să-ți lălăie radioul aiurea. Când mă gândesc la audiobooks, mă gîndesc la discurile cu povești din copilărie, pentru că nu am alte repere. Eram un mare fan al poveștilor la picup. Și nu pot să spun că nu am învățat chiar nimic din ele, au avut un rol în formarea mea. Unele povești le învățasem pe de rost, cum ar fi Alis în Țara Minunilor (și acum știu toate cîntecele de pe disc). Mai erau și vocile actorilor care mi-au rămas în minte și care contează. Practic a fost prima idee pe care mi-am făcut-o despre teatru, ce înseamna replica și în câte moduri poate fi ea spusă.
Ai relansat de curând 8 povestiri de pe Calea Moșilor. Știu că nu ai scris-o neapărat pentru cei mici. Care e povestea din spatele poveștilor de pe Calea Moșilor? Dă-mi câteva detalii și despre ilustrații.
Da, nu am scris-o neapărat pentru copii, însă s-a dovedit a fi și o carte pentru copii. Am scris-o pentru mine, în primul rând, într-o încercare de a-mi recupera copilăria. Și pentru cei din generația mea care se regăsesc, de altfel, în carte. Și am fost bucuroasă cînd am descoperit că „Povestirile…” au prins și la copii. În primul rînd, dintr-o curiozitate de altfel firească legată de anii comunismului. Pentru ei, regimul comunist este de domeniul SF, deși nu s-a întîmplat pe o altă planetă, ci aici în România, cu doar 30 de ani în urmă. Este vorba despre copilăria părinților pe care îi întreabă „cum era pe atunci”. Iar aceștia le povestesc lucruri generale sau amintiri fragmentate. „Amintirile” din cartea mea sunt mai legate și cursive și asta îi ajută să-și imagineze „comunismul”. Odată, o mamă mi-a mărturisit, că datorită cărții mele a reușit să stabilească o legătură specială cu fetița ei, cu privire la trecutul recent: „Îmi tot punea întrebări, nu știam cum și ce să-i explic și la un moment dat, i-am dat cartea și i-am zis: uite citește și o să vezi cum era!”. M-a emoționat. Mai mulți copii mi-au spus că dacă ar avea o mașină a timpului, și-ar dori să călătorească în anii 80. În al doilea rînd, le place cartea pentru că povestirile sînt scrise din perspectiva copilului, așa că limbajul e foarte prietenos. Reeditarea de la Editura Arthur – 8 povestiri de pe Calea Moșilor (deocamdata doar opt) mi se pare formula ideală pentru o astfel de carte. Am avut un mare noroc că am întâlnit-o pe Bilyana Velikova și de fapt a fost inițiativa ei să ilustreze cartea, pentru lucrarea ei de licență. A simțit într-un mod duios și personal textul (chiar dacă nu a trăit în comunismul bulgăresc, face parte dintr-o altă generație) și a reușit să deseneze și să coloreze o lume în care nu erau numai tonuri de gri, așa cum s-ar crede. În fond, e o lume a copilăriei, iar copilăria este aceeași, indiferent de vremuri.
Ce le transmiți celor care abia așteaptă volumul 2 din O istorie secretă a Țării Vampirilor? La ce să se aștepte?
În primul rînd, le trasmit o rugăminte: să mai aibă un pic de răbdare și să nu-i uite chiar de tot pe Pricolici, pe zmeul Tase și pe ceilalți. Lucrez la volumul doi de mai bine de un an și nu sînt departe de un final, însă mi-a dat mult de furcă. O carte de patru sute de pagini nu se scrie peste nopate, e adevărat. Sunt mai multe povești care se întîmplă în paralel și care trebuie să comunice între ele, să se armonizeze, să găsească un numitor comun. În primul rând e un personaj nou – Todosia, o fetiță care inițial își dorește să devină zână. Cartea îi aparține, chiar dacă și Pricoliciul are încă multe de spus. E ceva mai multă acțiune, ca în primul volum. Mai multa aventura – pentru ca asta mi-au cerut copii care au citit prima carte. Probabil că o să apară anul viitor, la Bookfest, să sperăm.
Ce crezi că îi lipsește pieței de carte pentru copii din România?
În primul rând, îi lipsesc proiectele coerente legate de literatura pentru copii. Ani de-a rândul, editurile nici n-au fost interesate de așa ceva, au publicat sporadic cărți pentru copii, în general traduceri. Nu a existat niciun interes pentru autorii români pentru copii și pentru ilustratori. Îmi amintesc de vremurile deloc îndepărtate când stăteam cu manuscrise „în sertar” și scriam pledoarii în „Dilemateca” pentru o literatură românească pentru copii, pentru faptul că acești copii din România au nevoie de povești contemporane care să se petreacă și la Deva sau la Tecuci, nu doar la New York sau Hogwarts. Singurul proiect coerent care a început să dea și rezultate, adică să formeze cititori este cel al Editurii Arthur. A fost din partea lor un soi de pionierat și iată că și cărțile noastre, ale unor autori români pentru copii, au ieșit la lumină. Treptat și alte edituri au început să-și dea seama că literatura pentru copii, poate să fie nu doar o „misiune”, ci și o afacere. Piața de carte a mai început să se așeze. Însă printr-un „proiect coerent”, nu înțeleg doar tipărirea de cărți pe care să le pui pe rafturi. Implică mult mai multe lucruri, printre care lecturi publice, întâlniri cu copii prin școli, crearea și educarea unui public care să știe să facă diferența între o carte valoroasă și una de duzină. Toate vizitele mele prin școli, și nu au fost deloc puține, au fost posibile cu sprijinul exclusiv al Editurii Arthur, ci nu al vreunui minister al educației, așa cum ar fi normal să se întâmple, în orice țară normală în care cu toții să ne dorim să „creștem” cititori.
Ce cărți ar trebui să le aducă Moș Crăciun copiilor? Dă-mi câteva titluri și autori să-l ajutăm să-și facă temeinic lista.
Crăciunul este (sau ar trebui să fie) o poezie în sine, așa că aș recomanda câteva cărți de poezie pentru copii. În primul rînd, Acolo unde nu mai e trotuar de Shel Silverstein. Este o carte atât de originală și de amuzantă, încât de fiecare dată când o deschizi, te face fericit. Îi va convinge pe cei care nu se dau în vânt după poezie (așa ca mine) să-și schimbe părerea. Din aceeși categorie face parte și Singur printre mârlani a lui Florin Bican, o carte pentru copiii de toate vârstele. Să nu uităm de noul Apolodor de la Editura Arthur, ilustrată de Dan Ungureanu. O altă carte potrivită pentru această perioadă este un roman polițist pentru copii de Ana Rotea – Dosarul clopoțeilor de Crăciun, cu detectivi simpatici și replici delicioase.
Și, dacă n-ați obosit mai citiți încă ceva
Interviul se încheie aici, iar eu vă mai spun să sunt fericita posesoare a unui exemplar “8 povestiri de pe Calea Moșilor”, cu dedicație din partea Adinei Popescu. Am citit cartea, e grozavă și v-o recomand. Născută în ’82, cumva, mi-am retrăit copilăria și-am făcut cunoștință cu Bucureștiul de altădată, orașul în care locuiesc deja de 15 ani. N-aș putea să aleg o povestire preferată din cele opt. Mi-au plăcut toate la fel de mult însă m-am amuzat copios la “Săpuneala”. Brrr! E de sezon. Ba chiar mi-au revenit amintiri din școala generală! Nu știu dacă azi se mai poartă (sper că nu!), dar, pe vremea mea, băieții abia așteptau să vină iarnă și să ia fetele la o săpuneală cu zăpadă.
“Chestia cu săpuneala a început de a doua zi, când deja faptul că ningea ni se părea banal. Băieții nu mai stăteau o clipă locului, ochii le sclipeau ciudat, aveau mai multă energie ca de obicei, iar de fotbal nici nu mai putea fi vorba în curtea plină de nămeți. (…) Am avut nenorocul să văd o fată de la VI B săpunită de trei băieți. M-au trecut fiorii. O încolțiseră între dudul cel mare de la colțul străzii și gardul unei case, iar fata – Papadopol Ana parcă – nu mai avea unde să fugă și își ferea fața cu ghiozdanul. (…) Categoric, săpuneala e cea mai barbară chestie care ni se întâmplă de la revoluție încoace” – fragment din 8 povestiri de pe Calea Moșilor.
Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor, la Dilema veche.
Prima ei carte pentru copii, Doar un zbor în jurul lumii, a apărut în 1999. Interesată în primul rând de literatura pentru copii, a mai publicat Miriapodul hoinar şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un Manual de şpagă în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001).
În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moşilor, o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980. Cartea reeditată, cu noi ilustrații minunate realizate de Bilyana Velikova o găsiți aici.
“Am scris aceste opt povestiri mai întâi pentru mine, ca să fiu din nou copil, dar le-am scris și pentru cei care își doresc să descopere o mașină a timpului care să-i poarte în anii 1980. Mi-aș dori ca această întoarcere în timp să îi ajute pe toți copiii să se simtă mai bine cu copilăria lor și să nu o piardă niciodată.”
Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur.
Adina a scris această carte în trei volume în aproape 10 ani, timp în care a mai scris despre bone, gunoieri, pescari, vecini care dau muzica prea tare, biciclişti, ambasadori, scriitori, ciobani şi alte reportaje narative, la graniţa cu ficţiunea.
Fotografii: prin Editura Arthur, Cărturești, Kyralina, The Little Prince Official
Sharing is caring!
