Azi am început să citesc „Învierea” lui Lev Tolstoi și m-am oprit la prima pagină și primul paragraf din romanul scris la 1900, deci, în urmă cu 120 de ani. L-am citit o dată, l-am citit de două ori și a treia oară l-am rostit cu glas tare. E atât de actual încă vreau să-l împărtășesc cu voi. Iată-l, așadar. Să-l parcurgeți cu atenție! ❤️
„Oricât s-ar fi trudit cele câteva sute de mii de oameni să sluțească petecul de pământ pe care se îngrămădiseră, oricât l-ar fi bătătorit, l-ar fi acoperit cu pietre ca să nu crească nimic pe el, oricât i-ar fi smuls fiecare fir de iarbă abia ivit, oricât ar fi afumat aerul cu cărbuni sau gaz, oricât ar fi tuns pomii și ar fi alungat animalele și păsările – primăvara era tot primăvară, chiar și în oraș. Soarele încălzea, iarba înviorată creștea, înverzea, nu numai pe peluzele bulevardelor, ci și printre lespezi, pretutindeni unde nu fusese smulsă; mesteacănii, plopii, mălinii, își deschideau frunzulițele cleioase și miresmate, iar mugurii umflați ai teilor plesneau. Stăncuțele, vrăbiile și porumbeii începuseră să-și pregătească voioase cuiburile, ca în fiecare primăvară, și muștele, încălzite de soare bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele și copiii, toți erau veseli. Dar oamenii, oamenii maturi, nu încetau să se înșele pe ei înșiși și unii pe alții. Oamenii nu socoteau drept însemnată și sfântă această dimineață de primăvară, această frumusețe dumnezeiască a lumii, creată pentru fericirea tuturor făpturilor, frumusețe care îmbie la pace, la înțelegere și la dragoste, ci socoteau drept sfânt și însemnat ceea ce născociseră ei înșiși, ca să se stăpânească unul pe altul”.
Hristos a înviat pentru noi toți!
Volumul pe care-l am eu, și de unde am extras fragmentul de mai sus, a fost publicat de Editura Alcris, în anul 1992. Traducerea din limba rusă îi aparține Luciei Demetrius.
Fotografii: Unsplash, Oana Țepeș-Greuruș
Citiți și:
Jurnal de pandemie – Londra, Paris, New York
Pray, love, repeat / roagă, mănâncă, iubește
Sharing is caring!
