Căile Facebook nu sunt întotdeauna încurcate și faci ușor cunoștință cu oameni noi și talentați. Ilustrațiile Alinei Marinescu s-au întâmplat să-mi apară în news feed grație butonului share. Luni de zile le-am tot admirat și comentat la fiecare aparție pe wall. Însă ultima serie, trei desene ca niște mini-povești însoțite de text, m-au făcut să reacționez nu doar cu o inimioară, ci și cu o invitație. Alina a acceptat să-mi dea un interviu iar eu am avut norocul să o întâlnesc la momentul potrivit. Ilustratoarea are acum mai mult curaj să iasă în față, după ce multă vreme a stat ascunsă și nu prea a arătat lumii ce desenează. Motivul? “Sunt destul de încăpățânată și exigentă. Mereu am căutat perfecțiunea, însă cred că m-am păcălit. Mi-am dat seama că perfect s-ar putea să nu fie niciodată”.
“Îmi desenam familia, dar mai ales pe bunica, pe care o urmăream când se uita la televizor sau tricota”
Alina Marinescu a desenat toată copilăria, însă nimeni din jurul ei nu i-a luat în serios preocuparea. Abia în clasa a șaptea, noul profesor de desen o încurajează să ia în considerare admiterea la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. Pregatirea pentru examen a însemnat o singură ședință de meditații și multă explorare.
“Am intrat la liceu cu medie mică. Mai erau încă două persoane după mine și se trăgea linie. Știam că nu eram deloc instruită și unde mă situam. În sala de examen, mă uitam fascinată la desenele celor din jurul meu. Nu puteam să mă compar cu cei care învățaseră la Tonitza din clasa a V-a. Am avut noroc, dacă aș fi fost în locul profesorilor nu știu dacă m-aș fi admis. Decizia lor mi-a schimbat viața. Sigur aș fi ales cu totul alt drum, crezând că arta nu e pentru mine”.
Alina a mers în clasa a IX-a la Tonitza având în minte o hotărâre matură – trebuie să muncesc mult ca să-i ajung pe ceilalți din urmă. Faptul că avea de recuperat a făcut-o să-și dorească să fie mai bună și să fie atentă la indicațiile profesorilor: “Am avut norocul să fiu îndrumată de cel mai bun profesor din liceu, regretatul artist Iuri Isar. M-a schimbat profund. Ne încuraja să experimentăm, să nu ne limitam doar la tehnicile specifice specializării noastre, grafica. ”
Cei patru ani de liceu au însemnat pentru Alina Marinescu multă muncă, chiar dacă niciodată nu i s-a părut că face un efort să deseneze, pentru ea pauzele aproape că nu existau.“Lucram foarte mult, știu că eram enervantă că nu stăteam mereu cu colegii după ore. Îmi plăcea să desenez până noaptea târziu, uneori dormeam doar două ore, mă trezeam și mergeam la atelier”. Dupa cei patru ani de liceu, a intrat prima la UNArte și-a continuat să deseneze și să exploreze cu aceeași pasiune.
Alina mi-a spus, cu regret, că, în facultate, n-a avut parte de mentorul potrivit. În anul doi, pleacă pentru patru luni cu o bursa Erasmus în Italia, la Macerata. Aici se bucură de peisajele extraordinare și profită de atelierele italienilor foarte bine dotate, în comparație cu România.
După licență, Alina se înscrie la master, tot la grafică. Iar întâlnirea cu profesorul Nicolae Alexi, un artist cu un suflet foarte tânăr la cei 71 de ani, o readuce pe drumul bun. “Mie îmi lipsește școala, spre deosebire de alții care sunt fericiți că au scăpat de ea. De obicei, mă incurajau profesorii și asta mă motiva. Acum e mai greu să găsesc un feedback în care să am încredere, dar apreciez mult criticile (sau laudele) constructive ale colegilor mei.”
Alinei i-a plăcut dintotdeauna ilustrația, dar, până să ia o decizie în legătură cu viitorul ei ca artist plastic, a făcut de toate și a încercat să-și dea seama ce-i place mai mult: „Chiar și când făceam sculpturi, le coloram și le transformam în ilustrații, în povești. De vreun an și jumătate am decis să fac ilustrație. E cel mai aproape de sufletul meu”.
“Am multe lucruri de spus despre mine și, cel mai adesea, mă inspir din ceea ce mi se întâmplă”
“Desenez și tradițional, și digital. Digitalul îți oferă o grămadă de posibilități și e foarte bine să stii sa te folosești de ambele. În momentul acesta îmi place mai mult să lucrez analog, vreau să simt hârtia. Mi se pare că, paradoxal, am mai mult control decât pe calculator. Parcă atunci când ai prea multe variante nu mai știi ce să alegi. Se întâmplă ca în fotografia digitală versus fotografia pe film. Când fotografiezi pe film ești mult mai atent, te gândești de câteva ori înainte să apeși pe buton”.
Alina Marinescu a ilustrat deja o carte pentru copii – TUF, Le garçon dont le sommeil a été enlevé, scrisă de Ana-Maria Nistorescu și face parte din Clubul Ilustratorilor, fondat de Stela Ilie, conferențiar UNArte.
Când lucrează își dă termene și respectă un ritual. Chiar dacă e destul de concentrată pe ce lucrează, Alina poate să asculte un pod-cast în timp ce desenează. “Îmi place să fiu la mine acasă, în camera mea și să nu mă tulbure nimic. Mi-e mai greu să desenez în public, atunci când fac asta înțeleg curiozitatea, dar nu prea îmi place să se uite cineva la mine când desenez”.
Ilustrațiile Alinei Marinescu sunt vesele, colorate, dar și puternice, iar personajele ei dolofane sunt ușor de recunoscut: “Mereu am avut impresia că nu am un stil recognoscibil și mereu am crezut că el trebuie să vină de la sine, nu să-l forțezi. Încerc să nu mă gândesc la asta și să mă concentrez, să mă uit mai mult în interiorul meu. Și cred că atunci când faci asta apare și amprenta personală.”
“Pe coperta jurnalului meu cred că mi-aș face un autoportret, dar probabil fără față”
Dacă ar fi să plece pe o insulă pustie si ar trebui să se limiteze la câteva lucruri, Alina Marinescu ar lua cu ea hârtie și un creion. Să poată desena și să poată scrie. Nu de alta, dar Alina scrie în jurnal de la 11 ani și jurnalele ei au trecut de vârsta majoratului: “Simt nevoia să pun undeva ce mi se întâmplă. Să nu uit, să mă descarc. Povestesc evenimente, lucruri care mă frământă și concluziile la care am ajuns. Ieri mă măcina o chestie, am scris-o în jurnal și nu m-am mai gândit la ea. Am pus-o acolo și parcă am rezolvat-o. Iuri Isar, profesorul meu din liceu, ne învățase să ne ilustrăm jurnalele, să le transformam în cărți de artist. Cred că așa am ajuns să-mi ilustrez jurnalele sau să integrez texte în ilustrații”.
În ziua când ne-am întâlnit, Alina avea cu ea vreo două carnete. Pe fiecare își notase texte și desenase personaje, dar și autoportrete. Iar când o să ajungeți pe paginile ei de Facebook și Instagram, o să descoperiți nu doar ilustrații, ci și citate. Iar ultimele desene vorbesc despre viața ei. Vara trecută, Alina Marinescu a participat la Visual Playground, o școală de ilustrație și graphic design, unde a întâlnit artiști minunați. Tot acolo a cunoscut-o și pe ilustratoarea Ioana Sopov, care a provocat-o, pe Instagram, să deseneze cinci lucruri despre ea însăși. Și-a acceptat.“Imi plac temele, pentru mine a fost un pretext ca să desenez”.
Lucrări ale Alinei Marinescu pot fi admirate, până pe 30 mai, la Receptor. 20 de artiști au participat la un exercițiu introspectiv: să ilustreze copertele unor cărți fictive. Cărți fictive pe care le-ar scrie și le-ar publica ei la un moment dat, rememorând, visând sau anticipând experiențe personale sau familiare dintr-o Românie prezentă, recentă sau îndepărtată. Ficțiuni sau non-ficțiuni. Mai multe detalii găsiți AICI, pe pagina evenimentului.
Fotografii: Ciprian Horia
Ilustrații: Alina Marinescu
Share if you dare!
