A fost odată ca niciodată – JACQUEMUS, designerul povestitor

Urmăresc poveștile Jacquemus de vreo trei ani și tot de atunci visez la o rochie “inventată” de francezul naiv. Naiv, dar nu candid. Așa se descrie designerul autodidact Simon Porte Jacquemus. Jacquemus e numele mamei lui dinainte de căsătorie. E ființa cea mai dragă, l’amour de sa vie, pe care a pierdut-o când avea 18 ani, într-un accident de mașină, și căreia îi sunt dedicate toate colecțiile fabuloase. “Mama mereu îmi spunea că zâmbetul este cea mai frumoasă armă a vieții. Când mă întorceam supărat de la școală, îmi zicea: Simon, zâmbește! Mama avea o latură de femeie-copil. Era diferită de alte mame și uneori mă punea în situații stânjenitoare. Venea să mă ia de la școală îmbrăcată din cap până în picioare în roz bonbon. Geacă roz, pantaloni roz, Convers roz”, declara Jacquemus pentru Marie Clarire France, în septembrie anul trecut.

La numai 28 de ani, Simon Porte Jacquemus are un succes uriaș în lumea modei. M-am documentat, am citit ce-au scris Vogue, Madame Figaro, Marie Clarire, L’Express, însă m-am oprit la un interviu publicat de ssense.com. M-a atras titlul “Home alone with Jacquemus” (n.r. Singur acasă cu Jacquemus) și, după ce l-am răsfoit, mi-am dat seamă că cel mai bine ar fi să-l traduc și atât. Jacquemus își spune povestea și e fix ca-n “Singur acasă”. Copilăros și aventuros.

“Mă numesc Simon. Iubesc albastrul, albul, dungile, fructele din Marseille și anii ’80”.

Copilăria

“M-am născut și am crescut în Mallemort, un sătuc cu vreo sută de locuitori, între Marseille și Avignon. Părinții mei erau agricultori. Cultivau morcovi și spanac. M-am născut pe 16 ianuarie 1990. Anii ’90 au fost despre techo și tehnologie, dar eu am crescut simplu. Cea mai tare chestie pe care o făceam era că, în weekend, vindeam fructe și legume la marginea șoselei, cu bunicii. Așa am învățat pe de rost plăcuțele de înmatriculare din Paris”.

Prima obsesie

“Eram obsedat de Paris. Și eram obsedat să fac ceva în lumea modei. Nu mă gândeam neapărat la haine. Eram și încă mai sunt intersat de film. Vreau să spun povești. Povești despre femei. Femei ca Charlotte Gainsbourg. Iubesc femeile. E un clișeu, dar sunt obsedat de femei. Când eram copil cineva mi-a zis că dacă ajungi cunoscut la Paris, o să fii cunoscut în toată lumea. Era visul meu. Așa că după liceu, la 18 ani, m-am mutat la Paris să-mi îndeplinesc visul. N-a fost ușor deloc. Eram primul dintre frați care-și părăsește familia și satul. Dar am făcut-o!”

A doua obsesie

“Am fost obsedat de uniforme de mic. Voiam să fiu preot. Nu pentru că aș fi crezut în Dumnezeu atât de mult, ci pentru că eram obsedat de veșmintele clericilor. Am mers atât de departe încât i-am obligat pe părinți, deși nu erau religioși, să mergem la biserică în fiecare duminică. După preot, mi-am dorit o carieră militară, apoi am vrut să fiu avocat. Totul datorită uniformelor. Ador uniformele!”

Prejudecata

“Toată lumea crede că, dacă vii dintr-o familie de țărani, n-ai nicio treabă cu moda și frumusețea. Țăranii sunt oameni poetici, îndrăgosiți de frumusețe. Tatăl meu avea o trupă, cânta rock și purta bocanci. Mamei îi plăcea designul și să facă tot felul de obiecte de decor prin casă, chiar cu mâna ei”.

Prima dezamăgire

“Am fost șocat când m-am mutat la Paris. Mama și-ar fi vândut mașina ca să-mi plătească școala. Parisul e scump. N-aveam bani să închiriez un apartament. M-am plâns bunicilor și m-am rugat de toată lumea. Și am ajuns la Paris, la școala de fashion, unde nu am găsit pe nimeni pasionat. Îmi amintesc că în prima zi de școală, eram la curs, m-am dus la o profesoară și i-am spus: “Ce facem aici? Nimeni nu e intersat!”. Mi-a răspuns: “Simon, ești prea exigent.” “Nu, nu sunt! E visul meu de când aveam 9 ani. Până și poștașul din Mallemort știe că o să fac asta.” Am fost atât de dezamăgit. Mă gândeam că aici oamenii sunt colorați, poetici, creativi, că sar și dansează pe străzi fericiți că trăiesc la Paris. Sunt fericiți să creeze ceva. Însă am fost surpins să văd atâția oameni fără chef. La o lună după ce am ajuns la Paris mi-am pierdut mama. Moartea ei mi-a schimbat radical drumul. Știam că viața se poate termina acum. Știam că nu mai primesc a doua șansă. Nu mai voiam să pierd timpul și am decis să fac Jacquemus. Mi-am lansat propriul brand. Aveam 19 ani. Am renunțat la școala de fashion două luni mai târziu. Oricum nu învățam nimic acolo”.

Coincidența

“Când am venit la Paris habar n-aveam cine sunt Maison Margiela sau Jil Sander și nici n-am învățat despre ei în cele două luni de școală. Singura revistă pe care aș fi cumpărat-o era Vogue Italia. Îmi plăcea Steven Meisel. Când mi-am lansat brand-ul, minimalismul a fost mai mult o necesitate decât un concept plănuit. Nu aveam mulți bani, însă știam că trebuie să fac tot ce pot mai mult și mai bine chiar și așa. Am mers la piața Saint Pierre să-mi iau materiale și după ce am găsit ce voiam, am trecut pe lângă magazinul unei doamne care făcea perdele, am intrat și am întrebat-o cât m-ar costa să cos acolo o fustă. A fost mirată, i-am explicat că îi aduc materialul și îi spun cum să o facă. “100 de euro”, mi-a răspuns. Eram așa naiv. E minunat să fii naiv. Am rugat-o să facă o fustă cu talie înaltă, fără nasturi, fără buzunare, dar cu fermoar pe o parte. Așadar, am ales minimalismul pentru că n-aveam bani”.

Prima colecție

„Întotdeauna încep cu povestea. Hainele sunt doar decorul în poveștile mele. Am avut un blog când aveam 13, 14 ani. Era foarte cunoscut în Franța. Semăna cu Instagram-ul meu de azi. Scriam o poveste pe săptămână: toate despre mine. Simon la câmp. Simion la mare. Simon la fermă cu familia. Iubesc blogging-ul și Instagram-ul. Îmi place să împărtășesc cu ceilalți, așa că am făcut câteva fotografii cu primele creații, am scris o poveste și le-am postat pe Facebook. Ziua următoare am primit un mesaj de la cei de la Les Inrockuptibles, o revistă cunoscută de muzică. Mi-au zis că le-a plăcut colecția mea și vor să-mi ia un interviu”.

Drumul spre succes

„Prima mea colecția a fost bună, dar nu perfectă. A doua a fost ceva mai bună. Am făcut o colecție statement – numai alb – și am putut să spun o poveste. Însă hainele tot nu erau perfecte. Apoi a urmat a treia colecție – exclusiv din lână. Am avut noroc să o vadă Rei Kawakubo, într-un showroom din Tokyo, și să o recomande. Ea și partenerul ei, Adrian Joffe, mi-au schimbat viața. Nu știam cine e, am cautat-o pe Google. Cunoșteam brand-ul Comme Des Garcons, dar habar n-aveam cine e în spatele lui. Când l-am întâlnit pe Adrian Joffe i-am spus că am nevoie de un job pentru că nu mai am bani să investesc în Jacquemus. Inițial m-a refuzat, mi-a spus că sunt un artist și nu am ce să caut în magazinele lor. L-am contrazis și i-am promis că o să fiu cel mai bun și determinat asistent de vânzări pe care l-a avut vreodată. “Am nevoie de bani și o să-i fac!” M-a angajat. Am lucrat aici doi ani în fiecare zi, iar noaptea munceam la o nouă colecție. A fost o experiență frumoasă, dar bizară. Oamenii din industria fashion mă recunoșteau și nu înțelegeau ce caut în magazin. Tot Joffe m-a ajutat să-mi vând creațiile în Dove Street Market, la Londra”.

Conceptul

“Toate colecțiile mele au nume. Sunt obsedat de filmele lui Godard și numele lor așa că toate colecțiile mele au un titlu care începe cu L’, La, Le sau Les (La Bomba, Le Nez Rouge, Les filles en blanc). Eu știu fiecare detaliu înainte de show. Muzica, punerea în scenă, decorul. Mereu încep cu povestea, e ca și cum aș face un film. Întâi am rețeta și apoi fac hainele. Nimic nu este desenat pe calculator. Testez materialele direct pe manechin sau chiar pe model. Nu există niciun alt designer în studio. Sunt doar eu. Chiar și un tricou banal e făcut de mine”.

Inspirația

“Mă inspiră filmele anilor ‘80, cu Jean Paul Belmondo sau Gerard Depardieu. O iubesc pe Isabelle Adjani și toate filmele în care joacă. Sunt îndrăgostit de cultura franceză. Iubesc Franța. Îi ador pe Serge Gainsbourg și Charlotte Gainsbourg. Și îl iubesc pe Picasso. Am avut un unchi care l-a cunoscut pe celebrul pictor, au fost prieteni. Așa că în colecțiile mele îl puteți descoperi și pe Picasso”.

Rutina

„Mă trezesc în fiecare zi la 7:30. Alerg și iau micul dejun. Ajung la birou în jurul orei 9. De obicei încep programul cu întâlniri. Nu sunt doar designer, mă ocup și de partea de business. Suntem 30 de oameni în companie și sunt multe lucruri de pus la punct. După prânz, urmează probele și încep să croiesc. Provocarea este să nu muncesc până târziu și să-mi păstrez naivitatea. Abia asta e cea mai grea sarcină. Fac patru colecții pe an. Tot ce vedeți pe podium e de vânzare în magazine. Pentru mine este foarte important să fac haine care sunt purtabile și care se vând”.

Planuri

“Obiectivele mele nu se schimbă niciodată. Să ai milioane de euro și multe magazine nu înseamnă nimic în viață. Fii fericit și urmează-ți instinctul! Mie nu mi-e frică de nimic. Pot să închid Jacquemus mâine și să mă întorc la țară. Să  muncești pământul e ceva nobil. Eu sunt fericit atâta timp cât pot să port o uniformă. Iar cel mai important lucru e să fii fericit”.

“Jacquemus nu e despre viață de noapte, cluburi, sau alte chestii de genul ăsta. Jacquemus e despre fructe, legume și tăvălit în iarbă”.

n.r. Articolul este o traducere, din engleză, a interviului pe care Simon Porte Jacquemus i l-a dat Jinei Khayyer pentru ssense.com. Îl citiți în întregime AICI.

Fotografii: pagina de Facebook JACQUEMUS

Share is fashion! Goinfashion!