10 lecții despre fericire dintr-o carte de 15 lei

Mă aflam într-o librărie mică, undeva pe Calea Dorobanților, și luasem la puricat cărțile de ficțiune, în căutarea unui roman potrivit de cadou când mergi prima oară în vizită la cineva. Cum gazda locuise o vreme în Franța, mă oprisem la Peter Mayle și oscilam între „Un an în Provence”, „Lecții de franceză” și „Hoțul de vinuri.” Însă până să mă decid, m-am mutat un pic la raftul de psihologie. “Cartea despre fericire” a fost primul titlu care mi-a sărit în ochi. Apoi am văzut că e scrisă de un preot și psiholog rus – Andrei Lorgus – am răsfoit-o, am citit câteva paragrafe, m-a convins și-am cumpărat-o pe loc. Preț – 15 lei. Toata întâmplarea s-a petrecut undeva la mijloc de iunie. Iar după ce am citit “Cartea despre fericire” și le-am tot povestit prietenilor și cunoscuților despre ea, m-am decis să-i fac un fel de rezumat într-un articol, deși vă recomand să o citiți în întregime. Să știți însă că nu o să descoperiți secretul fericirii pentru că fericirea înseamnă cum anume trăim.

Definiția fericirii

„Fericirea” nu e, bineînțeles, un termen științific. Nu vom găsi nicio lucrare clasică de psihologie privitoare la acest termen. Dacă e să vorbim de fericire din punctul de vedere al emoțiilor, fericirea – la fel ca marea durere sufletească – este o stare emoțională culminantă. Stările acestea sunt foarte greu de studiat, fiindcă ele, în primul rând, sunt greu de verbalizat, iar în al doilea rând sunt de scurtă durată. Putem spune însă că în trăirile emoționale culminante omul posedă o forță enormă. Spre deosebire de fericire, marile dureri sufletești le sunt binecunoscute psihologilor.
Aș defini fericirea ca bucurie activă, adică nu ca primire a ceva, ci ca zidire, construire a propriei stări, a propriei bucurii. Dacă am putea spune, forțând limba, „activitatea de bucurare”, tocmai asta ar fi fericirea.

Trăiește aici și acum! Fii prezent!

„Ei, când o să mă îmbogățesc eu…”, „când o să fiu eu șef”, „când o să am eu apartamentul meu”, ei bine, atunci eu o să fiu fericit. Greșit! Această așteptare a unor condiții deosebit de prielnice, acest miraj care fuge de noi tot timpul, nu sunt nicidecum inofensive: duc la o crudă dezamăgire, iar câteodată și la o viață goală de sens, care se dovedește a fi pe de-a-ntregul o așteptare continuă. Noi nu trăim în acest moment, aici și acum, nu ne ocupăm de cariera noastră, nu ne organizăm în mod serios relațiile din familie. Și rezultă că mitul despre fericire aduce multă… nefericire.

Viața NU e „ca o zebră”

În viață avem de toate: unele sunt bune, altele sunt rele, unele sunt mai plăcute, altele nu prea. Nu există nici porțiuni absolut negre, nici porțiuni orbitor de albe!

Găsește calea către tine însuți!

Sunt convins că a-ți croi drum către tine însuți este întotdeauna posibil, oricâte ar fi „straturile de depuneri” cu care se încătușează cugetul omului. Lucrul acesta e imposibil numai atunci când omul nu vrea să facă nimic singur, ci așteaptă rezolvarea de undeva din afară: așteaptă să vină cineva să-l convingă, să-i explice nu știu ce, să-i arate cum să procedeze ca să nu greșească. Ca și cum cineva i-ar spune medicului: „Pe mine nu mă interesează anatomia și fiziologia, nu vreau să știu de cauzele bolii. Nici să îmi schimb modul de viață n-am de gând. Să-mi dați rețetă și să-mi spuneți care medicament este mai bun. Nu mă zgârcesc la bani, plătesc cât o fi, numai să fie eficace.”

Păcatul, pedeapsa și iertarea

Mulți sfinți părinți au observat un lucru fundamental: toată suma păcatelor are mai puțină însemnătate decât neprețuitul suflet omenesc. Iar asta înseamnă că pentru Dumnezeu valoarea sufletului viu al omului are incomparabil mai multă pondere decât păcatele lui. Încă o dată: toate păcatele la un loc nu pot eclipsa însemătatea, valoarea și frumusețea sufletului omenesc și iubirii dumnezeiești. În comparație cu nemurirea sufletului omenesc, păcatul e nimicnic – dar el este o piedică, el stă între Dumnezeu și om. Păcatul poate fi biruit prin credință, voință și efort.

Avem nevoie de creativitate

Omul este creator prin natura sa, creativitatea este sădită în el ca manifestare inalienabilă a chipului și asemănării lui Dumnezeu. Spre deosebire de celelalte ființe, omul este o ființă neprogramată, el nu are comportament standardizat. Deși oamenii tind câteodată spre un comportament-șablon, conform unei anumite deprinderi deja formate, „după instrucțiuni”. De ce ni se întâmplă asta, de ce evităm creativitatea în viața noastră? Deoarece, creativitarea înseamnă responsabilitate și risc, căci fiecare decizie de sine stătătoare poate fi eronată. Oamenii care din copilărie se tem să nu facă greșeli sunt de obicei foarte prudenți și au o atitudine suspicioasă față de creativitate, deoarece creativitatea înseamnă libertate, și, prin urmare, răspundere – iar răspunderea este însoțită de anxietate, de frica de a fi pedepsit, de a fi ridiculizat pentru greșeală sau eșec.

Îndrăgostirea trece…

Așa e omul: când se întâlnește cu celălalt își pune fără să vrea anumite măști; când se îndrăgostește și-o pune pe cea mai bună dintre ele. În această perioadă e foarte greu să-ți dai seama cum e de fapt omul de care te-ai îndrăgostit. Or, este evident că decizia continuării relației poate fi luată doar după ce ne-am cunoscut destul de bine unul pe altul din cele mai diverse laturi. Dacă cunoașterea celuilalt este imposibilă, a dezvolta în continuare relația e ceva care se compară cu a intra orbește într-un câmp minat.

Dragostea rămâne și începe prin cunoaștere

Dragostea nu-i o stare care să vină așa, deodată, deasupra omului, ca un nor pe cer, și pe urmă să dispară. Nu. Dragostea este viață lăuntrică, este activitate, este o întreagă lume lăuntrică pe care omul o construiește cărămidă cu cărămidă. Dragostea nu e un sentiment brusc, ci e cunoaștere, atenție, grijă, respect și responsabilitate.

Zâmbește!

A învăța să zâmbim și să-i molipsim de asta și pe ceilalți este un lucru foarte important. Cred că aceasta este o sarcină spirituală: a ne bucura și a transfigura prin această bucurie relațiile cu măcar doi-trei oameni ce ne sunt apropiați.

Suferințele NU sunt mai mari ca viață!

Puterea suferinței este întotdeauna mai mică decât viața în care s-a întâmplat suferința. Omul poate alege „jelirea” ca sens al vieții, ca principal obiectiv al său. Această îndărătnicire în suferință este un fel de dependență, o metodă de „dobândire de sine” întoarsă pe dos – mai simplu spus, o perversiune. Suferința ca mod de a trăi fără să fii viu. E foarte greu să îi ajuți pe oamenii de acest fel, fiindcă ei sunt închiși în durerea lor ca într-un costum de scafandru, ca într-o carapace și nu vor să iasă de acolo.

n.r. Paragrafele din acest articol sunt preluate din “Cartea despre fericire” – Andrei Lorgus.

Fotografii: Pixabay

Be happy! Do not worry! Share it NOT!