Cum trăiește prezentul actrița viitorului – Alexandra Andrei

Ca să scrii o poveste bună ai nevoie de personaje valoroase, puternice. Atunci firul narativ curge de la sine. Alexandra Andrei e tot ce-și dorește un scriitor. Are voce. Așa că povestea ei – momente de viață și tinerețe cu o actriță în devenire – s-a scris singură. Ba chiar am fost tentată să public textul brut, fix cum l-am transcris în urma interviului pe care i l-am luat în parte într-o cafenea bucureșteană, apoi l-am continuat pe stradă și între două stații de metrou. Însă ar fi păcat să nu aflați anumite detalii și mici descrieri. Dacă de obicei respect cronologia și pun evenimentele într-o astfel de ordine, în povestea Alexandrei simt să le amestec și să NU încep cu primul ei rol. Apolodor.

Vineri 30 martie, pe la 13.30, Alexandra asculta în căști grime și mă aștepta aproape dansând la ieșirea de metrou de la Piața Victoriei. Iar cu mai multe zile înainte era pe scenă. La Londra. O juca pe Geralda în The Piranha Lounge, un pastiș de povești scrise de autorul brazilian Murilo Rubião. A fost încă un spectacolul de teatru pentru Alexandra, la capătul unui nou semestru de World Performance, anul III, la East 15, University of Essex.

“Povestea începe cu Geralda și Godofredo la masă. Bărbatul habar n-are că femeia din fața lui este cea de-a doua lui soție pe care o invitase la cină. Nu-și mai amintește trecutul și că și-a ucis prima nevastă. E un ciclu de greșeli pe care le tot face în relații și care-l urmăresc. Dar altceva e mai interesant. Toți colegii actori sunt  pe scenă, doi câte doi, la masă, și ne joacă pe noi. Geralda și Godofredo. Iar toate replicile sunt spuse în același timp. Imaginează-ți că toți vorbim odată și facem aceleași mișcări. În acest lounge se află toate personajele din poveștile care se spun în piesă și chiar din poveștile care nu se spun. Lounge-ul este imaginația scriitorului iar publicul stă la mese, fix ca într-un bar.”

Descrierea scenei pe care tocmai ați citit-o surprinde foarte bine cursul pe care-l face Alexandra de aproape trei ani – World Performance. Toate poveștile despre teatru lumii la un loc. Un curs al viitorului. La East 15, University of Essex, studenții sunt instruiți ca theater makers, nu doar ca actori, ci și ca oameni care creează teatru, oameni care scriu, care regizează și care pot să folosească în spectacol și muzică, și măști, și păpuși, și picioroange, și instrumente muzicale de samba, africane, ori gamelanul: “Am studiat foarte mult Balinese dance drama – teatru de pe insula Bali. Este atât de frumos și atât de complex! Sunt norocoasă că am cântat la un gamelan, un instrument muzical ca o mini-orchestră, o combinație de xilofoane și gonguri. Are un sunet metalic și deloc tradițional. Balinese dance drama înseamnă și foarte mult dans, iar vizual este foarte diferit de orice dans pe care l-am văzut în lumea vestică”.

Alexandra vrea neapărat să ajungă în Bali. Au cucerit-o nu doar arta balineză și gamelanul, ci și felul în care se trăiește acolo. Mentalitatea și spiritualitatea. Îmi spune că e mai multă deschidere și liniște față de Occidentul obosit, mereu cu ochii pe ceas. Ar mai fi și dansul. Și muzica. Trei lecții a stat la balet în copilărie, dar acum caută cu dinadins mișcarea.De la 15 la 20 de ani am ascultat mult rock. Apoi a început să-mi placă reggae și dub reggae. Parcă mă atrage mai mult muzica pe care pot să dansez. Lo-fi, trip-hop, fără disco! Ador grime și EDM. Grime e un stil bazat pe sincopă iar într-o măsură nu este accentuată fiecare bătaie. E un ritm care mă pune în mișcare și îmi dă un tonus bun.”

Așa că Alexandra Andrei nu dă doar replici, ci poate să citească muzica și să o simtă. A făcut pian zece ani și înțelege foarte bine cum funcționează ritmul. O ajută enorm pe scenă. “Cânt la pian Toccata de Paul Constantinescu. E piesa mea preferată. E atât de zglobie și atât de românească, are niște game și niște triluri absolut fantastice”. Deși n-a făcut ore de canto, își folosește vocea încă din liceu, când avea roluri în musical-uri pentru festivaluri de teatru internaționale.

Teatrul nu trebuie să aibă loc doar într-o sală rigidă, unde stai pe scaun, te uiți ca la televizor și aplauzi. Putem mai mult de atât!”

Nu știu cum vă imaginați voi viitorul teatrului, dar ascultând-o pe Alexandra mi-am dat seama că are dreptate. Avem nevoie de mai mult ca să fim prezenți, să intrăm în poveste. Trăim vremuri în care oamenii stau cu telefoanele deschise și în sala de spectacol, iar dacă publicul ar fi antrenat în piesă, poate s-ar lepăda de smartphones și-ar simți altfel piesa. Câți dintre noi am gusta immersive theatre? Câți dintre noi am avea chef să nu știm dinainte ce ne așteaptă, să fim surprinși? Suntem dispuși să experimentăm altfel teatrul? Să ne abandonăm?

Compania de teatru pe care Alexandra o respectă este Punchdrunk. În trupă se află și actorii ei preferați, care sunt mai mult dansatori specializați în immersive theatre, un concept care prinde din ce în ce mai bine. Ideea de bază la immersive theatre este să implici publicul – te folosești că el e acolo și-l faci parte din moment.

Am fost la The Drowned Man. Știam doar atât: spectacolul nu are loc într-un teatru, nu o să stau jos și o să văd oameni dezbrăcați. Nu pot să explic în cuvinte ce efect a avut asupra mea. S-a ținut într-o clădire cu patru etaje, în mijlocul Londrei. Toată casa era set – o mare scenă. Ne-am dat jos dintr-un lift, ne-am întâmpinat niște personaje care ne povesteau despre locul pe care o să-l vizităm. Am ieșit din lift și am dat cu ochii de o piață. Erau o fântână, multe magazine, în unul, de exemplu, se vindeau televizoare stricate. Făceam un tur în grupuri, iar în același timp, în clădire puteau să fie între 300 și 600 de oameni. Toată lumea purta măști identice iar când vedeai pe cineva fără mască era sigur un personaj din piesă. Tu trebuia să-l urmărești ca să-ți dai seama care-i povestea. La ultimul etaj era un deșert. Nisip peste tot. În mijlocul lui trona un semn de motel și un cortegiu funerar. După ce am văzut această piesă mi-au fost spulberate orice limite despre teatru. E ceva imens! M-a șocat efectiv”.

Când joci trebuie să dai totul. Publicul vede piesa o singură dată și ultima dată. Ești foarte norocos dacă vine și a doua oară”.

Marele noroc al Alexandrei a fost că a făcut cursuri de teatru încă din clasa a II-a, în școală. Întâi la Mark Twain, unde i-a predat Daniela Minoiu, actriță la Nottara, și apoi la Școala Americană până la terminarea liceului, în sistem de bacalaureat internațional. Primul ei rol a fost Apolodor, la 8 ani. Iar la 11 ani a avut un spectacol cu celebra actriță Alexandrina Halic, la Teatrul Ion Creangă. “M-a văzut într-un spectacol și m-a plăcut. Alexandrina Halic este un om blând și e cel mai bun la suflet pe care l-am cunoscut. Are o mărinimie aparte. Iar între noi a fost o chime extraordinară. Ea a scris Bună seara, domnul Andersen!, o piesă în care jucam amândouă. Alma nu vrea să doarmă și doica îi tot spune povești de Hans Christian Andersen înainte de culcare”.

Alexandra mi-a spus că arta îi transformă pe cei mici. Iar ei trebuie să aibă șansa să spună povești, să asculte povești și la școală, și cât mai des. Un curs de teatru e foarte util, le dezvoltă imaginația și creativitatea.

Ceea ce studiază Alexandra la Londra – World Performance – este mai degrabă pe… nespecializare dar minte deschisă. Am mai zis, e o viziune despre tot ceea ce înseamnă teatru iar studenților li se oferă un tool box din care pot să aleagă: “Am o colegă care a absolvit anul trecut actorie, dar și-a luat un job într-un office. Mi-a spus că avea nevoie de bani, dar s-a angajat ușor și e foarte bine plătită. Poate în industrie o să murim de foame, dar cu abilitățile pe care le-am dobândit la drama school niciunul dintre noi nu va avea vreo problemă să-și ia un job în aproape orice domeniu. Până la urmă, e vorba despre relații interumane și de felul în care te exprimi. În orice companie se primește bine inovația și thinking outside of the box”.

În anul doi, Alexandra s-a jucat pe bune de-a regizorul și scenaristul. A ținut audiții, a ales șase colegi și a pus în scenă un spectacol – Ego –  după o carte de Ayn Rand, despre comunismul dus la extrem și o lume în care nu există “eu”. “E foarte puțin text și mai mult teatru fizic. Ne jucăm cu timpul și spațiu prin lumină și sunet.” Ea și Carlota, o colegă de an, au mai scris ficțiune. For Harry, o poveste despre șase dintre cei mai apropiați prieteni ai lor, folosindu-se de The Unrehearsed Cue Script Technique, o procedură shakespeareană cunoscută. Actorii nu știu tot scenariu, au doar replica dinainte și intervin abia când începe partea lor. “Voiam să-i încurajăm pe actori să fie atenți pe scenă. E un experiment LIVE pe scenă”.

“Nu exclud filmul, dar sunt mai fascinată de valențele pe care le are teatrul. E mai organic și mai plin de viață”

Deși este artistă, Alexandra este bine înfiptă în realitate. E preocupată de tot ce se întâmplă în jurul ei. Citește cărți de economie, e fascinată de lectura recentă Sapiens: A Brief History of Humankind și la întâlnirile cu prietenii dezbat capitalismul, distrugerea planetei, globalizarea, consumerismul sau ezoteria. “I really hate small talk. Vreau să aflu de la oameni lucruri importante, care îi fac cine sunt. Despre ce-i supără, despre cum văd lumea din jurul lor.”  Alexandra crede că teatrul este o lentilă bună prin care poți să privești lumea.

Dacă ar schimba ceva la România: “Aș introduce în școli un curs de epistemologie. Eu sunt recunoscătoare că am făcut la liceu the theory of knowledge. Despre cum știm ceea ce știm. E cea mai folositoare materie pe care am învățat-o vreodată. Te învață să analizezi sursele de informație pe care le primești. Și nu mă refer doar la sfera media, ci și la simțuri, la auz, văz, la cum funcționează creierul.”

Alexandrei îi lipsește voleiul din liceu, dar compensează cu plimbări lungi pe malul Tamisei și dans. Merge la teatru cât poate de des pentru că vrea să vadă cât mai multe piese și face muzică. Nici nu-i greu când stai în casă cu alți patru muzicieni și fiecare cântă la cel puțin un instrument. Pian, chitară, flaut, chitară electronică… vă puteți imagina cam cum sună dialogurile pe note între co-locatari. Vacanțele și le petrece acasă, cu familia și prietenii.“Vara, când mă întorc în România, plec în road trips. E o comoară țara noastră”. Da, am întrebat-o și dacă vrea să se întoarcă în România. N-a zis nu. N-a zis nici da. Mi-a spus doar că e prea devreme pentru o decizie. Acesta nu este un final pentru că povestea Alexandrei Andrei e abia la început.

Fotografii: Piotr Pawarski, Liam Scarth, Carlos Moral Reis

Action and…share!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *