O oră și un sfert de interviu cu Cristiana Oprea, pilot de raliu, arhitect și blogger la Emoticar.ro, s-a transformat într-un story de toată frumusețea. Am povestit la un ceai de mușetel cu scorțișoară despre viteză, modă, curaj, mașini, cărți și stereotipuri. Sunt tare mândră că avem astfel de fete în jurul nostru. Cristiana Oprea face parte din gașca tinerilor pe care-i admiri din prima clipă. La numai 26 de ani, sportiva de-o seamă cu Halep e foarte bine ancorată în prezent. Deși e pilot de raliu de vreo trei ani, nu-i place viteza. E mai degrabă precaută. Face sport de mică, știe bine ce-și dorește și are planuri mari. Vrea să participe la Campionatul European de Raliuri. Ar fi prima femeie din România! Așa că se pregătește constant, învață, își depăsește firicile. “Treaba cu teama e cu dus-întors. Pe de o parte simți o frică bună, care te ajută să NU fii inconștient. Mai ales că în raliu mergi la limită – a mașinii, a ta, și e o linie foarte fină între a termina o cursă și a abandona prin ieșire în decor. Evident că există și frica irațională, când te blochezi și nu ai încredere în tine și în mașină. E o teamă care te încurcă. Am trăit-o și pe asta. Însă mașina e foarte sigură. Avem scaun, centuri, căști, extinctoare, contact general. Fricile, dacă vin, vin din interior. Eu am renunțat la frica irațională, am început să învăț cu fiecare viraj”.
Cu toate că la noi nu e chiar cool să promovezi sportul de performanță și nici în media nu-s dese aparițiile, Cristiana e optimistă. O să-și găsească partenerul potrivit și un brand care să o susțină. Până la urmă, vrei – nu vrei, raliul e un sport costisitor și ai nevoie de ajutor financiar să nu te oprești din drum. Grație sponsorilor, campaniilor și parteneriatelor ajungi la start, te bucuri de finish. În raliu nu se câștigă premii, dar e un sport care poate avea un impact mare asupra celorlalți. Mai ales asupra tinerilor șoferi teribiliști. Cristiana mi-a spus c-ar interzice mașinile puternice la începători: “Te vindeci instantaneu de viteză când ajungi la volanul unui Logan, pe care altfel îl consideri o mașină slabă, iar când realizezi că habar n-ai ce înseamnă să pilotezi o mașină, că nu o poți controla, începi să-ți pui întrebări. O să vezi ce înseamnă să conduci o mașină golită de toate sistemele ajutătoare”. Așa că vitezomanii sunt invitați să meargă la o competiție reală. Școlile de pilotaj oferă mașini de închirat – ca debutant nu vei avea nevoie de o mașină tare, faci un curs, te înscrii și iei startul. Ai o echipă de mecanici pregătită să te ajute, o să fii mai responsabil. Garantat.
Titlul articolului e inspirat din romanele lui Llosa, unul dintre scriitorii ei preferați. Am împărțit povestea în fragmente. Încep cu raliul, închei cu moda.
Raliul – “Am intrat în lumea raliului ca PR. N-am fost spectator, n-am pe nimeni în familie, însă îmi plăceau mașinile”.
Primul raliul la care a participat a fost mai mult o joacă. Se întâmpla în toamna lui 2015, pe când Cristiana era PR-ul Federației Române de Automobilism. Pe ultima sută, pilotul George Grigorescu rămâne fără copilot iar o colegă din federație îi sugerează Cristianei că ar putea să încerce. Zis și făcut. A învățat într-o zi și jumătate ce trebuie să facă un copilot, s-a urcat în dreapta, în primul Sandero construit pentru curse, ba chiar și l-a volan pe o porține de traseu. “A fost o distracție, o bună mișcare de PR. Nu m-am gândit deloc că va fi experința care-mi va schimba viața. Nici nu știam bine cu cine mă urc în mașină. Am aflat că George Grigorescu e un profesor foarte bun, face cursuri de pilotaj, e maestru al sportului în automobilism. Până atunci nu știam de unde să apuc sportul ăsta și ce trebuie să fac ca să devin pilot. Cred că și dacă o planificam nu se putea mai bine de atât.” Între timp, George a devenit mentorul ei iar participările la curse s-au înmulțit.
“E foarte amuzant că motorsportul m-a învățat că nimic nu se întâmplă la timp, totul se întâmplă pe ultima sută. Am înțeles că e important să iei startul cu ce ai la îndemână, în loc să te aștepți ca toată lumea să-și facă treaba perfect și totul să decurgă șnur. E ca în viață! Poate niciodată nu ești pregătit suficient, însă e de ajuns să fii acolo și să te descurci cu ce ai”.
Stereotipul – “Oricine poate să șofeze. Nu contează dacă ești bărbat sau femeie”.
“Cum e să fii femeie și să participi la curse” e cea mai frecventă întrebare pe care o aude Cristiana. Și să știți că nu e nimic neobișnuit. Raliul e un sport ca oricare altul, un sport cu precădere mental. Însă firește că e importantă și rezistența fizică. Aici bărbații ar avea un avantaj, e totuși un sport de anduranță. “Nu pot să neg că nu există diferențe. Uneori poate trebuie să schimbi o roată, sau rămâi fără servo-direcție. Ai nevoie de mai multă forță, dar ideea e să gestionezi situațiile neprevăzute cât mai deștept. Să-ți faci o strategie, să aduni puncte. Poți să pierzi un raliu și totuși să ieși pe podium pentru că regulamentul e de așa natură. Contează să ai un plan pe un sezon întreg”.
Curajul – “Sunt câțiva piloți în jurul meu realmente talentați. Dar șofer talentat nu poți fi. Poți să te numești pasionat, entuziast, foarte bine informat, cu refleze bine definite, dar nu talentat”.
Sunt multe fete care au permis de conducere și nu se urcă la volan de frică. Cristiana le sfătuiește să-și ia soarta în propriile mâini și să meargă la un curs de conducere defensivă, sau, dacă experiența la volan e spre zero, să reia cursurile de șofat. Să caute un instructor cu care să se înțeleagă bine și, dacă nu le place, să-l schimbe până găsesc pe cineva potrivit.“Cred că important e să conduci imediat după ce ți-ai luat permisul. Semnul de începător există cu un motiv. Nu ca să te dai în spectacol, ci ca să înțeleagă ceilalți că ești predispus să faci greșeli pe care toți le-am făcut la început. Am auzit tot felul de povești că nu poți să conduci decât cu cineva în dreapta. Nu e în regulă, atunci când vei fi nevoit să fii singur în mașină s-ar putea să te panichezi. Șofatul ține 100% de cel de la volan și de responsabilitatea lui”.
Bazele le pui la școala de șoferi. Recomandat e și un curs de conducere defensivă – cam la șase luni, un an de când conduci constant. Presupune evaluarea reflexelor și învățarea unor tehnici. Te pui la punct cu teoria despre dinamica mașinii și afli informații utile pe care ar trebui să le știe orice șofer, apoi urmează partea practică unde se învață tot felul de lucruri de ajutor de la evitarea unui obstacol, la frânarea de urgență și derapaj controlat.
Sportul – “Dacă nu avem timp pentru sport, ar trebui să ne facem.”
Cristiana practică schiul de mică și abia de curând a aflat că este un avantaj în raliu – sportul de iarnă e singurul care te poate obișnui cu viteza mare. Așa că iarna se antrenează pe pârtiile din Italia, iar vara joacă tenis. Ocazional mai practică yoga și i-ar plăcea să se întorcă la escaladă. A făcut în sală, la perete, o vreme, dar nu a ajuns încă pe stânci și i-ar plăcea: “Sportul mă ajută să mă simt mai puternică. De fiecare dată când sunt stresată, somatizez, am tot felul probleme, răcesc, nu am rezistență, sunt obosită. Trebuie să facem sport – eliminăm stresul și scăpăm de multe griji. Eu sunt mai puternică! Alergarea nu m-a prins. Nu am reușit să învăț să respir corect. Și nu-mi place să merg nici pe bicicletă.”
Muzica – “Înainte de fiecare cursă ascult Goodbye to Gravity.”
Pentru Cristiana, sportul e legat categoric de muzică. Doar la tenis nu-i cântă nimic în urechi. E dependentă de muzică! Ascultă orice, în funcție de stare. Jazz, muzică clasică, hip-hop, rock, ba chiar și Beyonce, Niki Minaj, Cardi b. Are Radio Guerilla deschis aproape non-stop – în mașină și acasă. Însă alt detaliu e important. Înainte de fiecare raliu, Cristiana are un ritual emoționant. “Îmi iau cinci minute și dau tare în mașină Goodbye to Gravity. Am versurile pe capotă de când m-am apucat de automobilism. Așa mi-aduc aminte de unde am plecat, cum am făcut trecerea de la urbanism la raliu. Și n-aș vrea să-i uit. N-aș vrea să-i uităm. Să nu uităm de Colectiv. Mihai Alexandru – basistul trupei – mi-a fost coleg și profesor, cu el mă sfătuiam. Abia absolvisem Urbanismul și nu știam încotro s-apuc”.
Orașul – “Urbanismul e despre oameni, comunitate, atmosferă, memoria locului, despre valori și intangibil, despre cum să le faci viața oamenilor mai bună.”
Cristiana Oprea a absolvit două facutăți – Arhitectură și Urbanism, ambele la Universitatea “Ion Mincu”. Dacă ultima i-a plăcut și nu exclude să profeseze cândva, Arhitectura a dezamăgit-o deși s-a ambiționat să dea admitere și-a doua oară când a și intrat: “Nu mai desenez, mi-ar plăcea să mă reapuc. Arhitectura m-a făcut să uit ce-mi plăcea să fac înainte să dau la facultate. Pictam în ulei, în tuș, desenam inclusiv mașini. Facultatea mi-a luat orice bucurie și vreau să recuperez. Mă așteptam la altceva, la alt proces didactic. Urbanismul mi-a plăcut mai mult. Sunt profesori tineri care veneau cu literatură din străinătate. Așa că în urbanism aș vrea să lucrez la un moment dat. E și o ambiție, și o piedică, faptul că trăiesc într-un oraș atât de prost gestionat. Nu aș avea cu cine să colaborez. Până o să apară o cale, lucrez de acasă cu o agenție, fac grafică, web site design, branding”.
Cărțile – “Trăim într-o lume dură. Așa că lecturile mă ajută să mă poziționez corect. La tot pasul te întâlnești cu fel și fel de oameni.”
În biblioteca Cristianei se regăsesc și biografii, ori volume de psihlogie sportivă, cărți de business și marketing: “Mă întorc mereu la Churchill și colecția lui de citate. Mă încarcă!” Citește ficțiune, îi place beletristica și preferă romanele care au acțiunea în țări exotice. Vrea “să vadă” peisaje noi. Îi plac Gabriel García Márquez și Mario Varga Llosa. “Sunt o persoană vizuală și pot să-mi imaginez lumea pe care o citesc. Am făcut arhitectură probabil ăsta-i motivul. Acum citesc Elena Ferrante, Prietena mea genială. Prima dată când am încercat să o citesc, acum vreo două luni, nu m-a prins. I-am mai dat o șansă și o ador. Sunt sigură că, uneori, nu noi alegem cărțile, ci ele ne aleg pe noi”.
Câinii – “Câinii sunt exact ca oamenii, au personalitate. De fapt, câinii sunt mai buni ca oamenii.”
Cristiana are doi labradori – fată și băiat. Sara și Tafy. Unul e alb, altul negru. Mai întâi a luat-o pe Sara, apoi, după o tabără de vară, s-au împrietenit și cu Tafy. De șase ani formează un trio de nedespărțit: “I-am luat când eram în facultate. Mama pleca foarte des și eu rămâneam singură într-o casă prea mare. Mi-era urât, trebuie să recunosc. Dacă m-au schimbat labradorii? Categoric. Nu-mi mai este frică de singurătate. Mă întorc întotdeauna la ei când știu că nu pot să comunic cu oamenii. Sunt mai relaxată. Ei sunt sursa mea de liniște”. Și cum nimic nu-i la voia întâmplării, închipuiți-vă că labradorul negru are spaimă de… mașini și-a “încăput” pe mâna unei pasionate de curse. Fostul stăpân era mereu ocupat, nu avea grijă de el. Când îl ducea în tabără, când la dresaj. Mai rău a fost că-l ținuse închis în mașină cât a mers la cumpărături – câinele s-a simțit abandonat și-a ros toată tapițeria. “Episodul respectiv l-a marcat. E încă fricos. Când facem excursii urcă timid în mașină și plânge o vreme. Eu încerc să-i explic că nu pățește nimic și se potolește. E cel mai vocal câine. Deși are 40 de kilograme, sare pe toată lumea, vrea să fie pupat și admirat. Sara nu are nevoie de atâta atenție. Știe că o iubesc!”
Dacă începutul a fost hard, cu viteză, motoare și cai putere, sfârșitul poveștii e soft. Cu modă. Deși își petrece mare parte din timp printre băieți și mașini, Cristiana Oprea nu și-a pierdut absolut deloc feminitatea și eleganța: “Aștept în fiecare an gala de premiere a motorsportului românesc. Atunci mă îmbrac la patru ace. Aleg întotdeauna o rochie de seară, lungă, tocuri și my guilty pleasure – o haină de blană pe care o am de foarte mult timp. Dacă tot am moștenit-o, o port și o îngrijesc. Altfel, am un stil relaxat. Cel mai des port blugi și tricou alb. E deja o uniformă. Însă îmi place și să mă gătesc. Am mulți pantaloni de costum, iubesc cămașa albă foarte mult, ador mătasea, bluzele de mătase, mai ales. Când merg la conferințe și întâlniri de networking prefer flats. Am renunțat la tocuri să fiu mai relaxată.” Pe Cristiana Oprea o citiți pe blogul Emoticar.ro, un loc pe care mai mult ca sigur îl știți deja. Ce s-ar putea să nu știți e că, de curând, Cristiana a lansat o colecție de tricouri cu mesaje foarte faine. Le descoperiți și comandați AICI, în secțiunea SHOP EMOTICAR. Așadar, pilot sau șofer? Mecanic sau supererou? Orice ai fi, dacă îți urmezi visul dai dovadă de curaj– motto-ul de la care a pornit povestea Cristianei Oprea în lumea raliurilor.
“Sunt extrem de fericită când ajung la raliu. Mă încarcă tot! Am fani, sunt fete care îmi scriu și care mă admiră. Sunt recunoscătoate pentru fiecare experiență, chiar și pentru abandonul de la Bacău (n.r. când ne-am întâlnit noi, Cristiana abia se întorsese de la raliul Moldovei Bacău, unde se răsturnase cu mașina. Între timp, a reușit să-și repare #mașinacupoveste, o Dacia Sandero, și să participe la cursa din Harghita). Nu mi-a fost frică. N-am pățit nimic, dar mi-am rănit orgoliu”.
Fotografii: prin Cristiana Oprea
Do not drive and share! Just share!