Andreea Iancu scrie „Simple Cuvinte” care vindecă

În DEX nu există cuvântul blogger și nici vreo definiție pentru blog. Știm însă cu toții că blogul e un soi de jurnal online, cel mai adesea cu povești personale. Iar Andreea Iancu fix asta face. E blogger și scrie pe blog despre ea. O face cu sinceritate și emoție, de aproape un deceniu. Se arată lumii fără teamă, iar cei care citesc „Simple cuvinte” se regăsesc printre rânduri: „Am ales să spun despre mine povești personale, cum ar fi pățaniile medicale sau poveștile de iubire, pentru că am vrut să vorbesc despre aparențe, toleranță sau suferință, despre dor și durere, despre neîmplinire și căutări. Despre toate aceste lucruri este greu să povestești cu naturalețe, dacă nu ești scriitor, iar eu nu sunt, chiar dacă uneori mai glumesc numindu-mă așa. Am folosit cuvintele simple pentru a împacheta experiențe despre care este complicat să vorbești. De multe ori, când sunt întrebată câte ceva despre mine, dau pur și simplu un link către unul dintre articole și totul devine mai simplu”.

Sau mai complicat. Pentru că mărturisirile Andreei nu sunt ușor de dus ca cititor. Ai vrea ca unele să nu fie adevărate. Suferința și boala. Relațiile neîmplinite. Prieteniile îndoielnice. Doar că ele fac parte din viață, iar Andreea nu le ascunde, le spune cum sunt, nu le ignoră. Viața ei nu e perfectă și nu suportă filtre. E frumoasă oricum ar fi! Iar pe blogul „Simple cuvinte” – un soi tot mai rar de găsit în marea bloggosferă – există loc destul și pentru fericire – vacanțe, păpădii, plimbări cu motorul și clipe de relaxare, cu ochii la apus. Am povestit cu Andreea despre toate și despre terapia prin scris, într-un interviu pe care vă invit să-l descoperiți. Nu e deloc ușor să ai un jurnal public, dar, uneori, te poate vindeca. Acasă, păpădie, copil, bucurie, acadea, stilou, mâine, cafea, baclava, speranță sunt zece simple cuvinte care-i plac domnișoarei Iancu și pe care visează să le pună, cândva, într-o carte.

Oana Țepeș-Greuruș: Andreea spune-mi cum, când și mai ales de ce ai început să scrii pe blog? Cum ai ales numele „Simple cuvinte”? Care a fost primul text pe care l-ai urcat pe net? În ce categorie a blogurilor l-ai încadra?

Andreea IANCU: Scriu de când mă știu. Acesta este primul lucru care trebuie spus. Din 1996 am început să scriu un jurnal, așa că arhiva mea de caiete a crescut considerabil în timp. La un moment dat, nu mi-au mai ajuns caietele, am simțit nevoia să-mi împărtășesc gândurile, fără a îmi trece prin minte, în momentul respectiv și că vor fi citite. Voiam doar să le „las să zboare” cumva. Era, mai mult, o nevoie pe care am simțit-o. Ȋmi amintesc că o bucată de timp nici nu am spus că „Simple cuvinte” sunt eu. Abia după câteva luni i-am recunoscut maternitatea. Probabil de jenă.

Am început să pun din ce în ce mai des articole, în primul rând, în scop terapeutic. M-a ajutat foarte tare în perioada respectivă. Nu știam că asta fac: terapie cu mine. Am înțeles mult mai târziu cât de tare m-a ajutat să-mi dau frâu liber, eu fiind destul de reținută, de fel. Numele a venit firesc, după o gândire profundă de cinci minute. Aveam nevoie de ceva care să-mi dea libertatea să scriu despre orice îmi trece prin minte, de ceva care să aibă legătură cu cuvintele, care să nu dea senzație de apăsare; nu pozez profunzimi, dar nici nu bagatelizez. A fost și un soi de disclaimer care poate merge în ambele sensuri: „Hei, sunt doar cuvinte simple; nu te lua de mine, că nu am promis filosofii”, dar și o promisiune, pentru că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple pe cât pot părea la prima vedere, deci vezi ce găsești dincolo de simplitatea pe care o trâmbițez eu.

Andreea Iancu, numele ei e Happy!

Primul text pe care l-am urcat se numește „WAG’s-varianta mioritică” și pleacă, exact cum îi spune numele de la Wives And Girlfriends, așa cum sunt cunoscute în străinătate iubitele și soțiile fotbaliștilor. Acum, privind în urmă, realizez că, din fericire, m-am depărtat de tonul judgemental pe care l-am avut în postarea respectivă. Nu eram într-o stare foarte prietenoasă, deși asta nu este o scuză.

Spune-mi care e rutina – cum alegi poveștile? Cât de des scrii? Ce spun cei care te citesc? Ai adunat deja o comunitate în jurul blogului. 

Așa cum mi-am botezat câteva texte „fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire”, cam așa este și blogul meu: fragmente (ne)inventate din viața mea. Scriu amintiri, povești adevărate, povești inventate, am povestit despre prieteni, iubiți, locuri pe care le-am vizitat, cărți, bucurii sau suferințe. Scriu despre tot ceea ce îmi trece prin minte, pentru că este regatul meu, așa că nu m-am gândit să-i pun limite sau să-l încadrez într-o categorie (îți rămăsesem datoare cu un răspuns la întrebarea de mai sus). La început, am urcat câte o poveste în fiecare zi de marți. De ce marțea? Mi s-a părut că este o zi căreia i-ar prinde bine un pic de înfrumusețare. În timp, am renunțat la frecvența asta pentru că mă forța să găsesc ceva de spus chiar și atunci când aș fi preferat să tac. Simțeam că păcălesc scriind ceva, orice, doar să vin cu o postare în marțea respectivă.

„Simple cuvinte” sau „Regatul Iancului”

Am avut surpriza plăcută ca de-a lungul timpului să primesc feedback-uri bune despre texte. Cel mai des mi s-a spus: „Am simțit că scrii depre mine”. De fiecare dată mi s-a umplut pieptul de bucurie. Era tot ce-mi doream: să dau glas, să se regăsească și altcineva în cuvintele mele simple. A contat enorm.

Uneori, poveștile se nasc din cuvintele simple ale altora. Întreb pe cineva: „care este primul cuvânt care îți trece prin minte?”. Așa au apărut multe dintre textele pe care le-am scris. Pornind de la acel cuvânt am povestit o emoție, care altfel nu ar fi știut cum să deschidă ușa și să privească în lume.

Ai aproape 10 ani de blogging și povești despre tine și viață. Cum a fost toată această perioadă? Care au fost lecțiile? Ce-ai învățat? Cum te-a ajutat faptul că scrii, că ai curaj să spui despre tine?

Pe foarte scurt: ciudat și greu. Am ales să spun despre mine povești personale, cum ar fi pățaniile medicale sau poveștile de iubire, pentru că am vrut să vorbesc despre aparențe, toleranță sau suferință, despre dor și durere, despre neîmplinire și căutări. Despre toate aceste lucruri este greu să povestești cu naturalețe, dacă nu ești scriitor, iar eu nu sunt, chiar dacă uneori mai glumesc numindu-mă așa. Am folosit cuvintele simple pentru a împacheta experiențe despre care este complicat să vorbești. De multe ori, când sunt întrebată câte ceva despre mine, dau pur și simplu un link către unul dintre articole și totul devine mai simplu. Scriind, m-a ajutat să mă fac mai ușor înțeleasă sau să le povestesc celorlalți și m-a ținut în viață, în anumite momente. Nu exagerez spunând asta și revin la ceea ce am zis mai sus. Scrisul este o terapie extraordinară. Am fost întrebată dacă mi se pare okay să povestesc atât de deschis despre mine. Desigur că sunt foarte multe lucruri care vor rămâne doar ale mele, dar nu am avut niciodată o problemă în a îmi spune poveștile.

Ești un bun observator, scrii destul de des despre dragoste și relații. Cât de greu e în ziua de azi să-ți deschizi sufletul online și offline? Cât de departe mai merg poveștile de iubire?

Răspunsul la întrebarea asta este ca pășitul pe nisipuri mișcătoare: cu cât te strădui mai tare, cu atât te afunzi mai rău. Deși se vorbește mult despre vulnerabilitate, din punctul meu de vedere, este văzută în continuare, ca o slăbiciune. Iubirea și sufletul deschis sunt momente de vulnerabilitate absolută. Lași jos toate scuturile ca să poți primi, ca să poți da. Ei bine, de multe ori, momentul în care tu apeși pe butonul pe care scrie „shields off”, este interpretat ca un moment prielnic pentru atac sau un moment în care poți fi văzut slab.

Pe blog am scris doar despre poveștile mele, iubirile mele așa cum au fost: imperfecte și minunate în același timp. Am auzit și despre povești fabuloase de iubire, dar le privesc în momentul ăsta ca pe niște legende urbane.
Nu știu să îți spun cât de departe mai merg poveștile de iubire. Ultima dată când am spus cuiva că mă interesează povestea care se țese, pentru că ea este singura care rămâne după ce tragi linie, am primit un zâmbet ironic și mi s-a spus să-mi bag mințile în cap, pentru că finalul este deja cunoscut, povestea nu contează. Îl contrazic pe ilustrul personaj și mi se pare foarte trist că nu mai avem răbdare și vrem să despachetăm faptele din povești.
Cred că aici este de fapt cheia. Răbdarea. Nu mai avem răbdare pentru nimic, iar poveștile, ca și iubirile, se scriu cu răbdare.

Andreea, lângă un „emoji” din viața reală

Uneori, este mai ușor să-ți deschizi sufletul online. Pentru mine, cel puțin, așa este. Scriu, dau tot, apăs enter și închid ochii. Offline, lucrurile se schimbă, pentru că vin spre tine milioane de nuanțe și reacții din limbajul corpului celuilalt, din vibrația aerului din jur, senzații și parfumuri pe care le vei purta cu tine toată viața. Pentru că tot m-ai întrebat de poveștile de iubire, o să îți las aici un fragment dintr-un articol pe care l-am scris și care se numește „Ceilalți”. Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare. E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului. Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o dorisei, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori, fără să spui ceva sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic. Ceilalţi.

Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa…dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „Ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”. Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste. Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine nouă rândul sa fim “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, “ce am făcut să merit asta?”.

Pentru că eu sunt din zonă, m-am născut la Bicazu-Ardelean, nu am cum să nu te întreb cum s-a întâmplat să-ți placă așa mult Lacul Izvorul Muntelui. Ce te leagă, de fapt, de acest loc?

Este my home away from home, sau cealaltă casă, sau locul în care simt că am trăit în altă viață, sau super bateria mea externă. Spune-i cum vrei, orice variantă este corectă. Am ajuns prima dată acolo în 2001. M-a dus Elena, cea mai bună prietenă a mea, și de atunci nu-mi amintesc să fi trecut an, în care să nu fi mers măcar o dată. Locul are tot ce îmi trebuie: căldura unei a doua familii, energie minunată, povești fascinante, istorie, peisaje, apusuri cum nu-s altele în lume. A devenit locul meu de reculegere, de visare, locul în care îmi strig frustrările, mă rog ȋn felul meu, scriu, uit de tot sau îmi aduc aminte de mine. Cred că toți ar trebui să avem un astfel de loc ȋn care să putem intra ȋntr-un proces de reabilitare sufletească.

Pensiunea Estival a devenit a doua casă pentru Andreea

Peisajele sunt uluitoare și ai momente ȋn care te întrebi ce ţi se întâmplă, cum de ai ajuns brusc ȋn Elveția dintr-un fiord nordic, cum de dansul norilor pe cer poate arunca asemenea lumini peste lume. Plămânii nu îți ajung să inspiri și înveți din nou cum să trăiești și ce contează cu adevărat. În jur, cât vezi cu ochii, găsești câte o minune nouă la fiecare pas, o minune pe care te temi că nu ai s-o poți cuprinde cu sufletul. Teama asta dispare ȋn secunda ȋn care ȋnţelegi că ceea ce simți va rămâne cu tine. Mi se întâmplă uneori să uit cine sunt; sunt ușor de zdruncinat și îmi pierd încrederea ȋn mine. Pentru astfel de momente am minunea asta de lac. Când merg acolo trag la Pensiunea Estival, cel mai frumos și primitor loc dintre toate care pot exista. De câte ori trece prea mult timp până ajung, mi se adună atât de multă zgură ȋn suflet încât uit cum ar trebui să fie de fapt lucrurile și oamenii. Mă rup de lume și stau ore ȋn șir la marginea apei. Plec de aici alta decât cea care eram când am ajuns, nu alta decât cea care sunt.
Am scris la un momet dat despre istoria locului și încerc să povestesc oricui are răbdare să mă asculte. Este modul meu de a răsplăti ceea ce am primit de la locurile astea.

Ai și în București un colț care te face să te simți bine, care îți dă o energie bună? Dă-mi detalii.

Sunt mai multe locuri în care îmi place să merg, dar nu pot spune că mi-am găsit „locul”, acel loc. Energiile funcționează la fel ca la oameni. Poate nu știi ce cauți, dar în momentul în care ai găsit, știi că despre aia era vorba, era fix ceea ce îți trebuia, ce căutai. Încă nu am găsit un spațiu care să mă completeze.

Andreea vine de la mare, dar iubește muntele!

Mare sau munte? Ce preferi? De ce?

Categoric munte. Nu sunt prea prietenă cu căldura și nu am fost niciodată. Deși sunt născută în Medgidia, la o aruncătură de băț de mare, muntele mi-a încărcat mereu bateriile. Muntele și zonele sălbatice din Dobrogea, cele care au o mulțime de povești de spus, dar doar dacă știi să le asculți, pentru că sunt șoptite, abia bănuite și, ca orice minune de pe lumea asta, trebuie auzite cu sufletul. Urechile nu ne sunt de ajuns. Am nevoie să fug de aglomerație, am nevoie de liniște, răcoare, stele, mirosul de pământ umed de la rădăcina copacilor, am nevoie să mă aud, să umblu aiurea prin pădure, să mă pierd ca să mă pot regăsi, iar la munte este locul potrivit pentru asta. Nu la orice munte, ci pe malul lacului Izvorul Muntelui, la Pensiunea Estival, față în față cu Ceahlăul.

Îți faci planuri? La ce visezi pentru „Simple Cuvinte”?

Visez să-mi adun într-o zi curajul și să le dau acestor cuvinte o formă fizică, să le adun într-o carte.

Cine este Andreea Iancu? Care e, de fapt, meseria ta? Ce-ți mai place să faci?

Prietenii îmi spun Andreea doar când sunt supărați pe mine. În rest, mă strigă Bubu sau Iancu și sunt Cea-Mai-Frumoasă-Fată-Cu-Un-Ochi-Pe-Jumătate-Închis. Am absolvit ASE-ul, doar pentru că era la modă atunci, deci sunt economist, am lucrat mulți (prea mulți) ani la bancă și nu am simțit niciodată că acolo ar fi locul meu. Am plecat din sistemul bancar în 2017 și acum, de puțin timp, am reușit să mă apropii de cuvintele mele dragi: lucrez la o editură.
Sunt înnebunită după fotbal, dulciuri, cafea și păpădii, am linie deschisă cu toate pisicile și toți câinii pe care îi întâlnesc, îmi place vinul roșu sec și sunt îndrăgostită iremediabil de Florența și Toscana. Se spune, iar eu sunt de acord, că gătesc bine și sunt prea timidă și nesigură pe mine. Îmi plac îmbrățișările fără motiv și nu îmi amintesc când m-am plictisit ultima dată. Visez fluturi și, de câte ori am ocazia, călătoresc. Citesc, deși am mai slăbit ritmul față de anii din urmă, îmi plac plimbările cu motocicleta și fructele mele preferate sunt merele.

Care e cea mai frumoasă mărturisire de pe blog? Dar cea mai grea?

Ufff, mă pui să aleg între copiii mei. Cele mai grele au fost și cele mai frumoase, pentru că au în ele bucăți mari din sufletul meu, pentru că majoritatea sunt cicatrici adânci, despre care este greu să vorbești. Sunt legate de nesiguranțele pe care le am în urma problemelor medicale ce mi-au marcat viața acum câțiva ani. De acolo vine și fata cu ochiul pe jumătate închis. Încă încerc să mă împrietenesc cu ea, să nu-mi mai fie o străină și atunci, ca să mi-o aduc mai aproape, am povestit-o. Mereu mi-am dorit pentru ea să nu mai fie privită ciudat, sau cu milă, sau ca un om bolnav și în primul rând, cu asta ar fi trebuit să încep, îmi doresc pentru ea să nu se mai simtă bolnavă și stânjenită de ochiul pe jumătate închis, să înțeleagă că este mai mult de atât, că este frumoasă și că are multe de oferit.

Spune-mi 10 simple cuvinte care-ți plac șî încă unul pe care-l folosești des, de drag.

Acasă, păpădie, copil, bucurie, acadea, stilou, mâine, cafea, baclava, speranță.
De drag, folosesc des cuvântul harababură. Mi-e drag pentru că este un cuvânt foarte vesel.

Care sunt filmele tale preferate? Ce citești? Îți place poezia?

Nu sunt o mare cinefilă și mă uit destul de haotic la filme, dar sunt câteva care mi-au rămas aproape de suflet: Natural Born Killers, Call Me by Your Name, In the Mood for Love, ca să numesc doar trei.

Gusturile și modul de a citi mi s-au schimbat mult de-a lungul timpului. Ultimul “preferat”, care este nedetronat de ceva timp este Saramago. Pe lângă el, mai am relații de love and hate cu Hesse, Şișkin, Sebald sau Roth. Anul trecut pe vremea asta, am cumparat absolut întâmplator din aeroportul din Valencia o carte care s-a dovedit a fi fost o mică bijuterie. Numele ei este The Resurrection of Joan Ashby, scrisă de Cherise Wolas, o newyorkeză absolut fabuloasă.
Mă aventurez rar pe tărâmul poeziei; rar, cu teamă și infinit respect. Mereu am simțit că îmi lipsește ceva să fiu o cititoare de poezie, că îmi scapă ceva și nu am reușit încă să înțeleg ce.

Tu ai curajul să scrii despre tine?

Ce te face fericită? Poate ai și o definiție a ta pentru fericire.

Încă mai scriu formula. Cine știe, poate nu am să o găsesc niciodată, dar știu sigur că este un drum pe care voi merge mereu. Mă fac fericită lucrurile simple: mâncarea simplă, cu ingrediente puține, lumina de septembrie, câmpurile cu păpădii, să-mi văd prietenii râzând, plimbările cu motorul, îmbrățișările și mirosul de tei după ploaie, cuvintele bune, poveștile.

Păpădiile aduc mereu bucurie

Îți dau exemplu de două momente când am fost fericită. Unul s-a întâmplat la Florența, când am fost cu cele mai bune prietene. Stăteam toate așezate pe trepte în față la Santa Maria del Fiore, era seara, după o zi de plimbat, și mi-am dat seama că nu îmi trebuie nimic în plus față de ceea ce are să-mi dea clipa aia. Ȋn acel moment, singurul loc în care aş fi vrut să fiu era fix acolo, în papucii mei. Nu aş fi schimbat locul cu nimeni altcineva, indiferent unde s-ar fi aflat, în ce lux, bogăţie, sau companie selectă. Un alt moment de fericire pentru mine a fost pe malul lacului Izvorul Muntelui, privind apusul cu Elena. Sunt conștientă că sunt nedreaptă, dar dacă nu mă opresc la două cum am promis, nu mă mai opresc.

Spune-mi despre inelele tale gemene. De ce ții atât de mult la ele? Ce simbolizează de-ți transmit forță și încredere?

Sinceră să fiu, la întrebarea asta nu m-am așteptat, dar mă bucur foarte tare de ea. Așa cum bine ai intuit, au o poveste în spate și îmi dau forță și încredere. Fiecare dintre ele este un premiu, un cadou pe care mi l-am făcut după fiecare dintre cele două intervenții pe creier pe care le-am suferit la Lyon în 2013. Mi s-a spus de multe ori să le dau jos, pentru că îmi vor reaminti constant de una dintre cele mai grele perioade din viața mea. Exact ăsta este motivul pentru care nu le dau jos. Ăsta și ceva în plus. De câte ori mă uit la ele, îmi reamintesc că sunt o supraviețuitoare, o luptătoare, că am reușit. Bine, la drept vorbind, medicii de acolo au reușit pentru mine, de fapt. De câte ori cred că nu mai pot, ele sunt acolo să îmi reamintească cât de mult pot.

Pe blogul Andreei veți descoperi și supereroi

Imediat ce m-am recuperat după accidentul cerebral din 2009 am vrut să-mi fac un tatuaj. Am tot amânat momentul și apoi a venit 2013 cu o nouă luptă, cu o nouă poveste. Tatuajul nu l-am mai făcut, dar acum am cele două inele gemene, care îmi spun că am trecut peste toate, că m-am trezit într-o nouă dimineață, că a venit o nouă zi, fiecare dintre ele mai grea sau mai ușoară, fiecare aducând lupta ei, dar eu sunt aici, am mai mâncat încă un măr, am mai mângâiat un bărbat, am mai cules păpădii, am râs și astăzi cu prietenii. Au trecut toate și eu sunt în continuare aici. Asta înseamnă cele două inele.

Ce faci vara asta? Cum ți-a fost izolarea? Crezi că se va schimba lumea după pandemie?

Am ieșit destul de dezorientată din perioada care a trecut. S-au schimbat foarte multe lucruri pentru fiecare dintre noi și a trebuit să mă readaptez rapid, atât la noua mea realitate, cât și la realitățile celor din jurul meu, iar viteza de reacție, nu este punctul meu forte. Nu știu dacă sunt neapărat rigidă, dar, de obicei, iau lucrurile mai încet și cu tranziții lente. Încă nu cuprind cu mintea tot ce se întâmplă în jur, așa că am adoptat singura strategie care funcționează pentru mine: „fiecare zi, pe rând și vedem unde duce povestea asta”. Fiecare lucru mărunt care se întâmplă ne schimbă, fie că ne dăm seama, fie că schimbările sunt imperceptibile. Cu atât mai mult, când te lovește „un uragan”, cum a fost pandemia, e greu de crezut că mai suntem aceiași oameni care eram anul trecut pe vremea asta.

Din păcate, acum nu mai cred că ne vom schimba în bine. Am avut senzația asta la început, în primele săptămâni, când era omniprezent un sentiment de solidaritate și de grijă. Se pare că a fost doar un foc de paie și că reîncep să apară fețele din ce în ce mai urâte ale egoismului și nepăsării, mi se pare că tot ceea ce ne distanța înainte, acum este mai accentuat: intoleranță, gap economic și social, lipsa răbdării și a disponibilității de orice fel. Parcă mai mult decât înainte, nu contează decât Universul imediat al fiecărui individ, fără să realizăm că dacă Universurile celorlalți se prăbușesc, al nostru nu are cum să rămână multă vreme singur în picioare. Lumea se schimbă, dar nu cum mi-ar plăcea mie.

Poveștile Andreei Iancu sunt aici, pe blogul „Simple Cuvinte”. Emoțiile vă așteaptă și aici, pe pagina de Facebook a blogului despre viață.

Fotografii: prin Andreea Iancu, Unsplash și Pensiunea Estival – pagina de Facebook

Share it NOW!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *